Colosul iubirii lui Dumnezeu

Exagerarea iubirii lui Dumnezeu este un păcat ce deschide calea altor păcate. Cunoaștem și mărturisim faptul că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8) și că „iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu”, precum spune Părintele Arsenie Boca.

Dreptatea lui Dumnezeu pare să alunge iubirea, iar iubirea Lui pare să a­lunge dreptatea, însă acestea două rămân veșnic împreună, din moment ce în persoana Mântuitorului Iisus Hristos „mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat“ (Psalm 84, 11).

Părintele Nicolae Steinhardt, gândindu-se la dragostea lui Dumnezeu și la mila cu care A­cesta îl judecă pe om, spune: „În fiecare zi, Dumnezeu stă un ceas pe scaunul dreptății și 23 de ceasuri pe scaunul milei”. De aici înțelegem faptul că Dumnezeu dăruiește omului pacea și mila Sa cu mai multă bucurie decât dreptatea și pedeapsa. Pentru a­ceasta, cel ce privește spre scaunul milei să nu uite de scaunul dreptății, iar cel ce privește spre cel al dreptății să nu deznădăjdu­iască, ci să caute spre cel al milei. Cred că Dumnezeu ar vrea să fie doar milostiv și iertător, însă libertatea noastră Îl obligă să fie și drept. Dreptatea Lui se întemeiază pe libertatea noastră de a alege binele sau răul, lumina sau întunericul, lumea sau Împărăția Sa.

Mila și dreptatea sunt zugrăvite în icoana Mântuitorului

Icoanele care sunt zugrăvite potrivit canoanelor ni-L înfăți­șează pe Mântuitorul Iisus Hristos în același timp milostiv și drept, întrupând profeția mesianică a Prorocului David, care zice: „Mila și adevărul s-au întâmpinat, dreptatea și pacea s-au sărutat” (Psalm 84, 11). Din icoană, Mântuitorul ne privește în două chipuri diferite, atât cu iubirea lui nemărginită, cât și cu mânia Sa sfântă.

Partea stângă a icoanei Mântuitorului este închinată milei și păcii ce izvorăsc din Dumnezeu. Ochiul Său este luminos, plin de pace și liniște, așteptând ca omul să-și întoarcă privirea spre dragostea Lui. Întregul Său chip este luminat de o lumină caldă, blândă, fără nici o urmă care să nască teama. Partea dreaptă a icoanei Mântuitorului este închinată adevărului și dreptății care izvorăsc din Dumnezeu, Căruia nimic nu îi rămâne întru necunoștință, nimic ascuns și nimic nerăsplătit. În această parte, chipul Său, încruntat și plin de mânie sfântă, privește spre cei care calcă în picioare mila, răbdarea și iubirea lui Dumnezeu. Această parte a icoanei este de folos mai ales celor care se lenevesc în a-L iubi pe Dumnezeu, celor care cred că e de ajuns să fie botezați spre a dobândi mântuirea.

Exagerarea milei și a iubirii lui Dumnezeu

Deși iubirea lui Dumnezeu nu poate fi întrecută de nici o altă iubire, au existat întotdeauna oameni care L-au socotit pe Acesta mai iubitor decât este, adică mai iertător și mai milostiv decât este, trecând în cele din urmă peste păcate dintre cele mai grele, chiar în lipsa unei pocăințe adecvate.

Cei care au exagerat iubirea lui Dumnezeu au ajuns să să­vârșească păcate dintre cele mai mari, socotind că Dumnezeu oricum îi va ierta, căci este bun și milostiv. În îndrumătorul pentru Spovedanie găsim următoarele două păcate care ne atrag aten­ția: „Am avut prea mare încrede­re în mila lui Dumnezeu, zicând: oricât aș păcătui, mă iartă Dumnezeu, că El e bun.“ Și: „Am zis: dacă vrea Dumnezeu, mă mântuiește, dacă nu, nu.“ În primul caz este vorba de înșelare, iar în al doilea caz este vorba de nepăsare.

Mânia lui Dumnezeu străbate istoria

A trece cu vederea sau a nu mai crede în mânia lui Dumnezeu este atât o mutilare a Sfintei Scripturi, cât și o desfigurare a chipului autentic al lui Dumnezeu. Sunt vrednici de pedeapsă cei care deformează chipul lui Dumnezeu, considerându-L pe Acesta incapabil de a se mânia sau a pedepsi veșnic. Această îmblânzire a lui Dumnezeu nu face decât să-L izoleze pe El departe de lumea noastră, pentru ca omul să nu mai simtă greutatea păcatelor proprii, care cere o pocăință pe măsură. Mânia lui Dumnezeu ca și iubirea Sa străbat întreaga Sfântă Scriptură (toată istoria lumii), de la căderea în păcat a primilor oameni și până la sfârșitul lumii, când cei șapte îngeri ai Domnului vor vărsa pe pământ „cele șapte cupe de aur pline de mânia lui Dumnezeu” (Apocalipsa 15, 7). Despre cea din urmă zi, când va avea loc Judecata cea înfricoșătoare, profetul Sofonie spune: „Se aude venind ziua Domnului! (...) Zi de mânie este ziua aceea, zi de strâmtorare și de jale, zi de pustiire și de nimicire, zi de întuneric și de beznă, zi de nori și de negură; (...) Voi strâmtora pe oameni și vor merge ca orbii, căci împotriva Domnului au săvârșit păcate; sângele lor vărsat va fi ca pulberea și trupurile lor ca gunoiul. Nici aurul, nici argintul nu vor putea să-i izbăvească în ziua mâniei Domnului, căci tot pământul va fi mistuit de focul mâniei Lui; căci El va distruge, da, va pierde într-o clipă pe toți locuitorii pământului” (Sofonie 1, 14-18).

Mulţi se pierd, puțini se mântuiesc!

Fiul lui Dumnezeu, în Evanghelia Sa, ne pune înainte următoarele cuvinte: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta și lată este calea care duce la pieire și mulți sunt cei care o află. Și strâmtă este poarta și îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt care o află. (...) Nu oricine Îmi zice «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce va face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 13-14). Sfântul Apostol Pavel vorbește în repetate rânduri despre dreptatea și mânia lui Dumnezeu, zicând: „După învârtoșarea ta și după inima ta nepocăită, îți aduni mânie în ziua mâniei și a arătării dreptei ju­decăți a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui: viața veșnică celor ce, prin stăruință în fapta bună, caută mărire, cinste și nestricăciune, iar iubitorilor de ceartă, care nu se supun adevărului, ci se supun nedreptății: mânie și furie. Necaz și strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârșește răul (...), dar mărire, cinste și pace oricui face binele” (Romani 2, 5).

Eshatologic vorbind, însuși Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul în ultima carte a Noului Testament, în cel de-al 22-lea capitol, subliniază dimensiunea răsplătirii tuturor faptelor de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin cea de-a doua venire a Sa: „Iată Eu vin curând și plata Mea este cu Mine ca să dau fiecăruia după cum îi este fapta” (Apocalipsa 22/12). Altfel spus, se impune din partea noastră mult mai mult discernământ duhovnicesc privind raportarea la mila și dragostea divină, fără a transforma Persoana divi­no-umană a Dumnezeirii într-un soi de amplasament numai bun de a înghiți reziduurile păcatelor noastre.

Exagerând iubirea lui Dumnezeu, avem toate șansele să dăm peste mânia Lui!

Socotindu-L mai aspru decât este, avem șanse mai mari să evităm păcatul, fără însă a deznădăjdui!