Cumpătarea, stavilă împotriva păcatului

Viața virtuoasă este așezarea voii lui Dumnezeu în noi. Împlinirea ei constantă duce la asemănarea cu Dumnezeu, la sfințenie. Acesta este un crite­riu fundamental în morala creș­tină, după cuvântul Dom­nului: „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârșit este” (Matei V, 48).

Către această devenire, cumpătarea este normă și treaptă. Ea do­vedește un anumit echilibru moral, care nu înseamnă o stare de apatie, de indiferență față de cele din jur, după cum nici nu stă pe vreo deprindere mecanică. Și într-un caz, și în altul, o astfel de stare nu ar mai avea trăsătura virtuții, care cere tocmai lupta cu tentațiile, rezistență față de ele şi biruință asupra lor. Ca în toate formele vieții virtuoase, în cumpătare se manifestă activ spiritul viu, conștiința care veghează, alegând cu bună știință binele de rău. Suportul cumpătării este absoluta noastră voie liberă, iar asigurarea ei vine din trezvia duhovnicească luminată de har. Slăbirea cumpătării sau încetarea ei ar dovedi libera cedare în fața ispitei și întunecarea conștiinței.

Apropierea de Dumnezeu cu „inimă curată”

După cum trăirea înseamnă gând, cuvânt, faptă, virtutea cumpătării se cere a fi prezentă în fiecare dintre aceste manifestări. Cumpătarea cugetului, această virtute, este privită sub aspectul înfrânării trupești, adică a înfrânării la mâncare, la băutură sau îmbrăcăminte și a rezistenței față de toată pofta, procesul sufletesc al ademenirilor și al cedărilor vinovate se cere urmărit în pornirea lui lăuntrică. Dacă „pofta naște păcatul”, este limpede că pofta înfrânge mai întâi rezistența duhului și apoi pune stăpânire pe toată ființa, pe suflet și trup. De aceea, cumpătarea legată, ca orice virtute, de mișcarea sufletului trebuie considerată în primul rând cu privire la cuget.

Gândirea este act determinant pentru exteriorizări. Tot ce vorbim și facem reprezintă răspunsul și hotărârea cugetului. Oare nu „din priso­sința inimii grăiește gura” (Matei XII, 34) și nu este fapta rod după care cunoaștem cele dinlăuntru ale cugetului? (Matei V, 16). Ne afirmăm deci prin ceea ce stă în spiritul nostru. De aceea, din punct de vedere moral, înainte de a fi cineva încercat și înfrânt după trup, suferă acest lucru după cuget. Numai hotărârea duhului califică fapta. Chiar dacă ispitele vin și prin trup, cugetul este cel care judecă și poartă răspunderea.
Trupul se mișcă mult mai încet decât cugetul și de aceea este firesc ca valurile ademenirilor să atingă mai întâi ceea ce este mai sensibil. Puritatea sufletului precede și condiționează puritatea trupească, după cum condiționează însăși izbăvirea noastră. Numai „inima curată” ne învrednicește de apropierea de Dumnezeu. Biruința se obține greu. Pervertită prin păcat, firea noastră prezintă o continuă zbuciumare între bine și rău. Este știuta stare „din vechime” pe care o atestă legea şi prorocii.

„Lepădați învârtoșarea inimii voastre...”

Primind jertfa de mulțumire a lui Noe, Dumnezeu făgăduia să nu mai osândească pământul pentru greșelile noastre, știind că duhul inimii se pleacă spre rău încă din tinerețe (Facere VII, 21). Eclesiastul se tânguie decepționat că inima noastră „este plină de răutate” și „nebunia” domnește în ea neîncetat (XI, 3). Prorocul Eremia strigă îndurerat că inima este „mai vicleană decât orice” (XVII, 9). De aceea, el îndeamnă, vestind mânia Domnului: „lepădați învârtoșarea inimii voastre” (IV, 4). Asemenea și Psaltirea: „Ferește-te de rău și fă binele și vei trăi în veacul veacului” (Psalm XXXVI, 27).

Din cuvântul legii și din descoperirea harului, toți prorocii, de la cel dintâi la cel de pe urmă, cunosc calea îndreptării: înfrânarea inimii. „Lepădați de la voi toate păcatele voastre cu care ați greșit și vă faceți o inimă nouă și un duh nou”, povățuiește Iezechil (XVIII, 21). `Pocăiți-vă, … gătiți calea Domnului”, se aude din deșert chemarea Înaintemergătorului (Matei III, 2-3).

„Toate sunt curate pentru cei curați”

Mai desăvârșit, Sfântul Apostol Pavel va surprinde în firea rănită de păcat însăși înfruntarea dintre legea minții și legea trupului. Ace­eași idee fusese folosită de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni, unde aflăm înfăți­șa­tă cu toată pregnanța această zbuciumare. Osândind faptele trupului ca fiind potrivnice duhului, el enumeră între aceste fapte și ne­cumpătarea (V, 21) și avertizează pe cei ce le fac că rămân sub osân­da legii. În opoziție cu faptele trupului sunt înșirate roadele duhului, între care și înfrânarea. Împotriva acestora „nu este lege” (V, 23).
Cumpătarea imprimă cugetului simțul moderației în toată pornirea lăuntrică, îndrumă la măsură și la tact, insuflă stăpânirea de sine și dă întregii ținute sufletești miș­carea potrivită așa cum asigură sarea gustul bucatelor. Această reglare dă făpturii noastre conduită sobră, constanță, fermitate și putere. Tocmai de aceea, punând și virtutea cumpătării între darurile Sfântului Duh, prorocul Isaia o numește tărie (XI, 2). În raport cu celelalte virtuți, cumpătarea are nota ei particulară: trezvie și măsură justă. Fără simțul moderației, „mai binele” poate fi vrăjmașul binelui. Prevederea, ascultarea, chib­zuința, eroismul, mărinimia, cucernicia, răbdarea, blândețea, smerenia, îndurarea și toate bunele deprinderi au de câștigat prin cumpătare, fiindcă ea niciodată nu stă împotrivă, ci pe toate le ajută cu dramul ei de har.

Dacă izvorul este curat, curată va fi toată apa. Tot astfel, din cuget curat, gândul se face cuvânt sincer și înțelept, potrivit și la timp. „Toate sunt curate pentru cei curați”, aduce laudă Sfântul Apostol Pavel, dar, osândind pe cei întinați de păcat, el continuă: „Acestora li s-au spurcat și mintea, și cugetul” (Tit. I, 15). Curățenia duhului se vede în cuvântul nemincinos și cuminte. Oricâtă artă ar pune fățarnicul în spusele sale, el poate realiza doar arta, dar nu virtutea. El se înșală singur și mai întâi pe sine, uneori poate înșela și pe semeni, dar niciodată pe Dumnezeu. „Eu, Domnul, pătrund inima și cerc cele dinlăuntru”, se aude atenționarea sfântă (Ieremia XVII, 10). Înaintea lui Dumnezeu, cuvântul mește­șugit nu are rost. Avem în această privință porunca expresă: „Nu te grăbi să deschizi gura ta și inima ta să nu se pripească să scoată o vorbă înaintea lui Dumnezeu... să fie cuvintele tale puține” (Eclesiast V, 1).

„Mai mult prețuiește o dojană pe față, decât o dragoste ascunsă”

Dacă la Dumnezeu măiestria în cuvânt nu poate ascunde inima, tot atât de puțin și înaintea oamenilor. Cu inima deschisă înaintea Domnului și a semenilor, creștinul este un „om al lui Dumnezeu”, cinstit și vrednic de cinste. Cuvântul cumpătat întrunește o seamă de calități care îl fac bine primit îna­intea oricui, oriunde și oricând. Astfel, el este sincer, cuviincios, oportun, măsurat, pașnic, plăcut, plin de adevăr și plin de har.

Între cuvântul cumpătat și faptă trebuie să fie o continuă unitate. Fapta înfrânată șade bine oricui, indiferent de vârstă și rang. Cu gândul la roadele cumpătării, Sfântul Apostol Pavel ne dă exemple de chipuri binecuvântate de duhul acestei virtuți. Bătrâni „cinstiți”, întregi la minte, „sănătoși în cre­dință” și tari în virtute. Bătrâne cu înfățișare cuminte, cu „sfântă cuviință”, fără zavistie și bune ca povața cea blândă. Femei vrednice de dragostea soților lor, mame devotate, harnice gospodine, „curate”, cu „inimă bună”. În sfârșit, tineri înțelepți prin sfat și înfrânare. Mari și mici, deopotrivă învred­niciți de harul vieții creștine, purtându-se cu cinste unii față de alții. Aceasta este ceata duhovnicească. În fruntea ei, păstorul, păstrător al dreptei credințe, dovedind totdeauna „cuvânt sănătos și fără vină”, „pildă de fapte bune” pentru toți (Tit. II, 11).

În cele câteva cuvinte am urmărit să arătăm rostul cumpătării pentru trăirea duhovnicească și viața creștinului. Considerată ca un sfătuitor intim, cenzor al gândului, al vorbei și al faptei, cumpătarea are de ce să fie ascultată și urmată. Sfatul ei este glasul conștiinței treze, totdeauna bine-venit și necesar. Cine o ascultă are în ea un prieten pe cât de sincer, pe atât de necruțător și pe atât de bun. „Mai mult prețuiește o dojană pe față, decât o dragoste ascunsă” (Proverbe XXVI, 5). Dar cine alt­cineva ne poate iubi mai mult și mai apropiat decât propria con­ș­tiință și a cui dojană este mai dreaptă și mai neîndurată? Îndemnurile bune pot să vină și din afară, de la binevoitori, de la duhovnic, dar singura conștiință morală rămâne totdeauna cu noi, totdeauna bună sfătuitoare, iar între imboldurile ei fericite și salvatoare stă în mare cinste cumpătarea.