Despre antropoteism sau animism

Antropoteismul sau animis­mul (animus înseamnă suflet) este cultul ce se aduce oamenilor vii, dar mai ales sufletelor celor morți, cvasi­prezent în tradiţia popoarelor păgâne. În istoria omenirii avem destule exemple despre deificarea împăraților, regilor, vitejilor și oamenilor de geniu încă din timpul vieții.

Pentru a înţelege mai bine ceea ce înseamnă fenomenul religios de animism sau antropoteism este suficient să-i luăm ca exemple pe cezarii Imperiului Roman, pe Dalai Lama, pontificele budismului, pe unii exploratori care au locuit printre triburi primitive, ori pe viteji ai triburilor barbare. Dar sub antropoteism înțelegem cu deosebire divinizarea morților și aducerea de sacrificii înaintea spiritelor lor. De altfel, cultul morților, foarte mult răspândit azi printre triburile primitive, este întemeiat tot pe o lege firească sădită în om. Cei vii au admirat dintotdeauna trecutul și au găsit la cei încetați din viață calități mai frumoase decât la cei care sunt în viață. Imaginația creează cele mai frumoase icoane asupra strămoșilor cu privire la traiul, morala, obiceiurile și onestitatea lor; părinții, rudele, amicii și cunoscuții apar după moarte mult mai meritoși decât atunci când trăiau. Vitejii neamurilor, în viață fiind, puține cununi dobândesc, dar după moartea lor, când zugrăvirea eroismului se înflorește de către urmași, eroii sunt imorta­lizați prin monumente, statui, cununi, imne și povestiri mărețe ale faptelor lor.

Memoria răufăcătorilor

În sens contrar, există acelaşi fenomen cu răufăcătorii sau criminalii care au înspăimântat în viață pe contemporanii lor. După moarte, ei apar în memoria urma­șilor ca indivizi înzestrați cu trăsături exagerate în rău. De aici izvorăsc apoi descrierile omorurilor, crimelor și jafurilor săvârșite mai ales în timpul nopților. Tot ce poate imaginația să creeze se vede în biografia haiducilor, tâlharilor și a acelora care cutreieră munții, văile și pădurile spre a-și găsi prada. Cei din Orient, ca și triburile sălbatice, fiind și mai aprinși în descrieri și povestiri de acest fel, își formează cele mai importante „subiecte” din faptele celor morți. Iată de ce popoarele sălbatice adoră și acum spiritele morților, fie că este vorba despre admirarea calităților bune pe care le-au avut în timpul vieții, fie că este vorba de o teamă.

Populațiile de culoare din sudul Saharei, cafrii și hotentoții, se supuneau tăierii împrejur în timpul copilăriei lor și erau cei mai fanatici adoratori ai spiritelor celor încetați din viață. Din cauza sălbătăciei în care trăiau popoarele acestea, cultul spiritelor a degenerat până la aducerea de sacrificii omenești, pe care apoi le consumau într-un ritual barbar. Mult timp locuitorii insulei Madagascar își cinsteau morții și spiritele lor prin sacrificii omenești. Prizonierii și dușmanii erau înjunghiați în Madagascar și în sudul Africii, pentru ca mai apoi să fie „consu­mați pe întrecute” de către adoratorii spiritelor.

Spiritul animalelor

În America, pe malurile râurilor Ohio și Mississippi au trăit mult timp populații băștinașe (indieni) care aduceau spiritelor sacrificii din mâncăruri, băuturi și tutun. La ocazii solemne aceste triburi socoteau insuficiente sacrificiile amintite, astfel că pentru a da sărbătorilor mai multă strălucire, aduceau sacrificii omenești, fie prin uciderea prizonierilor, fie chiar prin jertfirea prietenilor și a rudelor apropiate. Mulți indieni, fanatici în credința lor, se răneau de bunăvoie, pentru a-și oferi sângele ca jertfă pe altarul spiritelor. Exista și obiceiul ca pruncul întâinăscut ori persoanele vârstnice să fie sacrificate „spiritului celui mare”.

Pentru multe astfel de triburi, spiritele erau reprezentate sub forme simbolice: crocodil, șarpe, broască, lup, vacă, vulpe, cocoș, cur­can, alte păsări și animale. Toate acestea se numesc totemuri, iar sistemul lor de credință se numește totemism. Sacrificiile se aduceau pe altare de către adepți care purtau pe față măști urâte, cu jocuri barbare și strigăte în­frico­șătoare. De sacrificiile ome­nești era legată și antropofagia. Populațiile multor triburi primitive obișnuiau să-și consume dușmanii, după un sacrificiu ritualic, îi mănâncă spre a-i nimici cu trupul și cu sufletul. 

Cultul morţilor

Morții erau îngropați cu tot ce au avut mai prețios în viață: cu animalul, femeia, pasărea etc., bineînțeles după ce și acestea erau sacrificate ritualic. Populația băștinașă din Australia (alfuri) și cea din insula Tasmania adorau și ele spiritele morților și le aduceau sacrificii omeneşti. Și aici se practica antropofagia. Populațiile băștinașe din Malaiezia și Micronezia (Papua), pentru a îmblânzi spiritele bune și rele, le aduceau sacrificii omeneşti (aceste sacrificii erau socotite mai plăcute și mai de valoare). Populația de culoare din Polinezia era socotită de cercetători mai blândă, pentru că se mulțumea cu tatuarea unor figuri religioase pe corp. În aceste figuri erau reprezentați zei, animale și lucruri sfinte din cultul acesteia. Totuși, și aici, după o veche și barbară datină, anumite triburi obișnuiau să aducă sacrificii omenești; erau jertfiți în mijlocul unei mulțimi copii chiar de către propriii lor părinți.