Istorie şi credinţă în sihăstria din Munţii Căpăţânii

Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcii a fost prăznuit miercuri, 23 noiembrie 2016, în bisericile şi mănăstirile din Mitropolia Olteniei. Cu acest prilej, Înaltpreasfinţitul Părinte Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, şi Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, au slujit Sfânta Liturghie la Mănăstirea Iezer.

Aşezat la poalele munţilor Căpăţânii, pe malul stâng al pârâului Cheia, în zona Băile Olăneşti, Schitul Iezer şi-a sărbătorit săptămâna aceasta ocrotitorul. Loc retras, binecuvântat de Dumnezeu cu liniştea isihiei, Iezerul Vâlcii se descoperă în istorie prin faptele minunate ale sfinţilor nevoitori. De viaţa Sfântului Cuvios Antonie, vieţuitor ales al Bisericii noastre în cel de-al XVIII-lea secol al mântuirii, se leagă astăzi numele schitului. Biserica schitului are însă ascendenţă până în 1495, când, în vremea domnitorului Radu cel Frumos, se pare că aici fiinţa un locaş de închinare construit din lemn. Ctitoria de astăzi îi aparţine lui Mircea Ciobanul şi soţiei sale, doamna Chiajna (1552-1553; 1567-1568). Legenda spune că domnitorul a aşezat între zidurile mănăstirii un cazan plin cu bani de aur. Fata cea mare s-a măritat, fără binecuvântarea părintelui, cu un „ungur - Nemeş păgân” şi a fugit peste munţi. Aceasta, ştiind de taina părintelui său, a spus necredinciosului unde se afla comoara şi acesta, venind în Munţii Căpăţânii, a pus la pământ zidurile schitului, i-a tăiat pe călugări şi a prădat comoara.

Istoricul Alexandru Odobescu arată de asemenea că aici se găseau numeroase mine cu aur, exploatate în decursul timpului de saşi. Mai spune că însuşi Mihai Viteazul ar fi ascuns aici o mare sumă de bani, prăduită mai apoi de năvălitori. Multe greutăţi au trecut peste schitul de la Iezer, însă Dumnezeu a rânduit să fie din nou ridicat, la anii 1714, prin osteneala schimonahului Antonie. După refacerea sa, cinstitul aşezământ a reînflorit, peste 300 de vieţuitori poposind aici pentru a se adăpa din izvorul isihiei.

În decursul timpului a fost restaurat de mai multe ori, de menţionat fiind între anii 1865 și 1890, când s-au refăcut chiliile şi s-a zidit clopotniţa, sau 1970, când s-a restaurat cu sprijinul Episcopiei Râmnicului şi Argeşului. În ceea ce priveşte viaţa monahală, până în 1946 mănăstirea a fost populată de călugări. Măicuţele au venit aici după această perioadă, cu o sincopă destul de mare în perioada 1959-1989, când, prin ordinul comuniştilor, mănăstirea a fost golită complet de vieţuitori. După ’89, viaţa călugărească a înflorit din nou, măicuţele ridicând aici un nou locaş de închinare, mult mai spaţios decât vechea ctitorie.

Despre viaţa şi nevoinţele Sfântului Antonie de la Iezer

Sfântul Cuvios Antonie de la Schitul Iezer se numără printre marii părinţi nevoitori care au vieţuit pe aceste meleaguri. S-a născut în deceniul al treilea al secolului al XVII-lea, într-o familie de negustori aromâni, originari din nordul Greciei, din Ianina, stabiliţi în Ţara Românească la Râmnicu Vâlcea. A trăit în timpul domnitorilor Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, într-o perioadă înfloritoare a monahismului românesc. S-a ocupat cu negoţul până la vârsta de 62 de ani, timp în care a fost căsătorit şi a avut un copil cu numele Mihail, care a fost preot la catedrala din Râmnicu Vâlcea. Deşi a rămas văduv de tânăr, Sfântul Antonie a intrat în obştea de la Iezer în jurul anului 1690, la vârsta de 62 de ani. Dorind să ducă o viaţă ascetică, cu post şi priveghere după modelul monahilor athoniţi, Sfântul Antonie a cerut binecuvântarea Episcopului Ilarion al Râmnicului (1693-1705) pentru a merge la Sfântul Munte. Văzând râvna pentru cele sfinte a monahului Antonie şi cunoscându-i viaţa sa îmbunătăţită, Episcopul Ilarion l-a convins să renunţe la acest gând şi să rămână pe meleagurile vâlcene, spre folosul multor fraţi de la Iezer. A cunoscut nevoinţele sihaştrilor de prin părţile locului, sporind în rugăciune şi smerenie.

Dorind să trăiască departe de lume, Sfântul Antonie a urcat în munte, la câţiva kilometri de schit, şi s-a adăpostit într-o peşteră unde s-a ostenit peste două decenii şi jumătate. Pentru că nu avea unde se ruga, Sfântul Antonie a început să sape singur în stâncă un locaş de închinare numai cu dalta şi ciocanul. După trei ani de muncă şi rugăciune, bisericuţa a fost gata, înzestrată cu cele necesare sfintelor slujbe, catapeteasmă şi icoane, fiind sfinţită de Episcopul Ilarion la rugămintea Sfântului Antonie. În această bisericuţă, la sărbători mari şi în posturi, venea din când în când câte un ieromonah de la schit şi săvârşea Sfânta Liturghie. De multe ori cobora la schit pentru a primi Sfânta Împărtăşanie şi pentru a asculta Sfânta Liturghie. După ce lua masa împreună cu fraţii din mănăstire, el dădea sfaturi folositoare de suflet ucenicilor săi şi celor care veneau la chilia sa ca să găsească liniştea sufletească.

Cunoscându-şi sfârşitul, Sfântul Antonie a dat ucenicului său Nicolae ultimele poveţe înainte de marea trecere către Domnul Hristos. A fost dorinţa sfântului ca trupul său să nu fie îngropat în mănăstire, aşa cum ar fi vrut arhiereul şi părinţii de la Iezer, ci să rămână lângă chilia în care a vieţuit, în dreapta intrării. Şi-a pregătit singur groapa săpată la intrarea în bisericuţa ce i-a fost altar de rugăciune, nevoind să se despartă de locul în care a vieţuit 28 de ani. Astfel, pe 23 noiembrie 1719 (după unele păreri 1714, după altele 1720), Sfântul Antonie a trecut la cele veşnice, fiind plâns de toată obştea Schitului Iezer.

Cinstirea Sfântului Antonie a continuat şi după moartea sa, căci mulţi credincioşi veneau la mormântul său pentru a se ruga şi pentru a aprinde lumânări. Sfântul s-a arătat de mai multe ori în vis ucenicilor săi, având pe piept o cruce strălucitoare şi stând în biserică, îndemnându-i să nu fie trişti pentru trecerea sa, ci să se bucure pentru că se afla la odihna veşnică.