Iubirea aproapelui, criteriul judecăţii finale

Duminica Lăsatului sec de carne, a treia din Triod, numită şi Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, este un moment important din această lungă și însemnată perioadă a anului bisericesc, perioada Triodului, care are în vedere pregătirea noastră sufletească și trupească pentru întâmpinarea cu vrednicie, cu credință şi cu evlavie a celor mai însemnate evenimente din viața Domnului nostru Iisus Hristos: patimile, răstignirea, moartea și slăvita Sa Înviere.

Biserica noastră dreptmăritoare vrea ca în această duminică să ne evoce un eveniment viitor, de la sfârșitul veacurilor, şi să ni-l prezinte în actualitate, ca fiind inevitabil, un eveniment care ne privește pe noi toți, spre a ne trezi simțământul respon­sa­bilității, în așa fel încât să trăim anticipat înfricoșătoarea judecată, încă de aici, din viața pământească. De aceea, ni se pun în față chiar cuvintele Mântuitorului, care descriu judecata de pe urmă și definitivă a oamenilor și pe care Însuşi Fiul Omului o va face. Fiindcă El este Cel care pentru noi s-a întrupat, a pătimit, a murit și a înviat. El ne-a chemat la mântuire, ne-a învățat și ne-a lăsat prin cuvintele Evangheliei Sale garanția că va fi cu noi până la sfârșitul veacurilor, pentru ca noi să le împlinim spre fericirea și moștenirea vieții veșnice. Și cum toate cuvintele Evangheliei s-au împlinit până în cele mai mici detalii, se vor împlini și acestea, despre care El vorbește acum direct și nu în pilde.
„Când va veni Fiul Omului în Împărăția Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile, și-i va despărți pe unii de alții... Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă, de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-aţi primit, gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și aţi venit la Mine. Atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit?... Iar împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut.” Iar celor care nu au împlinit acestea le va zice: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic” (Matei 25, 37-46).

Momentul judecății va fi solemn, pe măsura importanței lui, dând fiori celor vinovați, prezenți acolo. Fiul Omului, șezând pe tronul slavei Sale, înconjurat de toți sfinții îngeri, va face judecata oamenilor. Îngerii, ca și sfinții, sunt martorii sfințeniei, ai nevinovăției, spre care oamenii în viața lor pământească ar trebui să tindă, lucrând pentru perfecţiunea lor morală. Și la judecată stau față către față cu ei, iar strălucirea lor le luminează și trezește tot mai mult conștiința stării de vinovăție. Este o judecată universală, de la care nimeni nu se poate sustrage, este absolut dreaptă, nepărtinitoare și definitivă.

Cei buni și virtuoși care și-au trăit viața pământească în sfințenie, luptându-se cu păcatul şi răul, stăruind în bine și în dragoste nefățarnică de aproapele, oferindu-le celor nevoiași și suferinzi ajutorul lor material (hrană, îmbrăcăminte, adăpost și toate cele necesare trupului), oferindu-le deopotrivă şi ajutorul spiritual (chiar și printr-un cuvânt de mângâiere, de încurajare ori un sfat celor bolnavi sau aflați în temniță și părăsiți de toți), aceștia, aflați acum în fața Judecătorului Celui drept, aud din gura Lui spunându-le cu glas blând: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34). Se cuvine ca pe toate aceste şase chipuri ale dragostei să le săvârşim şi trupeşte, dar şi sufleteşte, căci îndoită alcătuire avem noi, suflet şi trup (Sfântul Teofilact). Iar celor păcătoși le va zice: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Matei 25, 41-42). În această viaţă, oamenii sunt amestecaţi unii cu alţii. La judecată, despărţirea lor va fi făcută cu toată grija. „Oamenii sunt roditori şi neroditori prin voinţă. De aceea sunt unii osândiţi, iar alţii încununaţi. Dar (dreptul Judecător) nu-i osândeşte până ce nu-i judecă mai întâi” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Judecătorul Cel drept Își asumă total această Judecată, pe care El o realizează în chip direct, nepărtinitor, implicându-Se personal, ființial, ca Unul ce s-a bucurat și se bucură de actele de binefacere și milă ale oamenilor, ca acte ale iubirii creștine și care sunt îndreptate și către Fiul lui Dumnezeu întrupat. El s-a bucurat și se bucură de orice faptă bună, pentru care le zice: „Întrucât ați făcut unuia dintre frații Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).

Dumnezeu primeşte milostenia noastră din mâinile săracilor

Cei drepţi şi milostivi sunt aşezaţi de-a dreapta Sa. Copleşitoare cinste! Din păcate, pe iubitorii de arginţi, iubirea aceasta i-a orbit, deşi ştiau că stă deasupra capului lor o pedeapsă atât de mare.

Actul Judecății continuă pe cel al Întrupării. În aceste clipe, Judecătorul Cel drept dă emoții, bucurie și fericire celor buni, pentru care El este părinte şi chiar frate al lor. Iar bucuria, fericirea lor este nemărginită şi veșnică. Hristos îi numeşte fraţi ai Săi „pe oamenii de care nu vrea să ştie lumea, pe care-i dispreţuieşte lumea”.

Faţă de cei nemilostivi, indiferenți ori nepăsători cu cei lipsiți și în suferință, Judecătorul rămâne străin, nu-i cunoaște și li se adresează cu cuvinte pe măsura nevredniciei lor: „Duceți-vă de la Mine!”

Desigur, Hristos este blând şi ne cere să facem cât putem, ba chiar mai puţin decât putem, lăsându-ne nouă libertatea să facem mai mult decât El ne cere.

Pericopa evanghelică a Jude­cății universale, de la sfârșitul veacurilor, nu trebuie despărţită de întreaga învățătură a Mântuitorului, cu privire la tema predicii Sale, despre Împărăția cerurilor și dobândirea ei, și nici de învățătura Bisericii, care izvorăște din Sfânta Evanghelie, sintetizată în cele trei condiții de dobândire a mântuirii: har, credință și fapte bune. Fiindcă pericopa aceasta vine ca o încoronare a întregii Sale învățături. Iar iubirea creștină, generatoare a faptelor bune, nu poate fi străină și nici înțeleasă în afara harului dumnezeiesc, ce întărește și îl sfințește pe om, îl impulsionează în lucrarea binelui. Cu atât mai mult credința, care îl apropie pe om de Dumnezeu, dar care fără fapte este moartă. Căci credincios cu adevărat este numai un om iubitor de fapte bune și de oameni.

Nu putem despărți această minunată pericopă evanghelică nici de stăruințele omului pe pământ, spre a face să biruiască binele și dreptatea. Om fiind, fiecare este supus riscului multor căderi, dar este capabil şi de înălțări, făcând ca prin el să biruie binele, depășind prin eforturile lui răul și înclinând balanța dreptății în folosul lui. Și chiar dacă omul a căzut în păcat și a făcut rău semenului său, el poate să se îndrepte prin pocăință și printr-o faptă bună reparatorie, făcută acelei persoane care a suferit din cauza lui. Toate aceste atitudini și comportamente ale creștinului, care sunt fapte ale dreptății, bunătății și iubirii umane, cântăresc valoric și înclină balanța spre binele omului, la Judecata universală.

„Aşa precum, dacă ai aşeza temeliile şi ai ridica zidurile, dar n-ai pune deasupra acoperişul, ai face cu totul nefolositoare întreaga zidire, tot aşa, dacă ai dobândi întreaga virtute, dar pe deasupra n-ai dobândi şi dragostea, toate celelalte virtuţi ar rămâne lipsite de preţ şi nefolositoare.” Adeseori, dacă vedem un câine flămând, ni se face milă de el, pe când pe semenii noştri bolnavi ne ferim să-i privim. Dacă am privi cu suficientă atenţie în conştiinţa noastră, am vedea că nu suntem lipsiţi de patimă. În vreme ce mulţi oameni suferă de frig şi se zbat în lipsuri, noi suntem suficient de bine hrăniţi şi de îmbrăcaţi. „Să ne milostivim de noi înşine, prin milostivirea faţă de fraţii noştri, să dobândim compătimirea prin compătimire, să facem binele ca să căpătăm binele. Căci ceea ce primim în schimb este asemenea cu ceea ce dăm.” Noi oferim din cele pe care omul le are, şi în măsura în care omul poate să săvârşească faptele bune, dar primim în schimb, din comorile cele dumnezeieşti, viaţa de veci. Să nu ne fie teamă că, fiind generoşi, vom sărăci, căci numai atunci ne vom face vrednici de cuvintele lui Hristos: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, ca să moşteniţi împărăţia...” (Sfântul Grigorie Palama).

Judecătorul este numit drept, dar El este și bun, şi milostiv și nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui. Iar în judecata Sa are drept criteriu săvârșirea faptelor bune, din iubire față de oameni. Acestea sunt și condițiile mântuirii, cunoscute mai dinainte din Sfânta Evanghelie, pentru ca, fiind știute, să fie împlinite. Bunătatea și dreptatea Mântuitorului lumii, Judecătorul nea­murilor și al fiecăruia dintre noi, să fie pentru noi un motiv de încredere în strădaniile și lupta noastră pământească, pentru dobândirea Împărăției lui Dumnezeu, de care și noi ne vom învred­nici, dacă vom lua aminte la spusele Mântuitorului și la întreaga învățătură a Bisericii dreptmăritoare creștine. Amin!