Ritmul vieții contemporane cere de la om o extremă mobilitate și rapiditate de reacție: trebuie să ajungi peste tot, să iei o hotărâre sau alta, să nu faci o alegere greșită. Uneori, într-o singură zi trebuie să intri în contact cu zeci de oameni. Și neputând ține pasul cu veacul acesta al vitezei, mulți își epuizează repede nu numai puterile trupești, ci și puterile sufletesti. În urma suprasolicitării sistemului nervos încep să se dezvolte bolile trupești, tulburările sufletești, mânia și depresia. „Pizma și mânia împuținează zilele, și grija aduce bătrânețile înainte de vreme” (Sirah 30, 25). După Sfinții Părinți, prin ce păcătuiește omul, de aceea și pătimește. Despre omul mânios, Sfântul Efrem Sirul zice: „Mâniosul omoară și dă pierzării sufletul său, fiindcă își petrece întreaga viață în tulburări și este departe de liniște. El e străin de pace, depărtat și de sănătate, fiindcă neîncetat și trupul i se topește, și sufletul i se mâhnește”. Iar Pitagora afirmă: „Când iei oala de la foc, să nu rămână în cenușă urma ei, ci șterge-o”. Prin aceste cuvinte el a arătat că nu-i de ajuns numai să facem să dispară mânia, dar să nu lăsăm nici urmă de mânie; iar dacă mânia începe iar să fiarbă, s-o facem să-nceteze, s-o potolim, să ștergem din suflet orice gând de răzbunare. Scriptura spune: „Soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efeseni V, 26). Putem spune aşadar că mânia este un impuls pătimaș, care se naște într-un suflet până atunci liniștit și care împinge sufletul să se răzbune fără judecată. Trebuie să risipim întunericul din mintea noastră prin lumina adevărului. „Mâniați-vă dar nu păcătuiți” spune Psalmistul David (Psalmi IV, 4), învățându-ne să nu dăm urmare închipuirii noastre și nici să prefacem în poftă mânia care ne stăpânește.
