Să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne cheamă să ne înnoim lăuntric şi să lucrăm pentru a câștiga Împărăția Sa veşnică. Predica de pe munte, din care face parte pericopa evanghelică de astăzi, ne învață cum să dobândim această Împărăție.

Domnul spunea celor adunaţi să-L asculte: „Unde-ți este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21). Căci cei care își îngroapă aurul și averile le fac hrană pentru molii și pradă pentru hoți. Robia pe care banii o aduc asupra minții oamenilor este mai grea decât închisoarea. Cei bogaţi se tem de cea mai mică pagubă și se necăjesc dacă pierd un lucru cât de mărunt.

Dragostea de averi strânge nori groși deasupra bogatului, încât ochii săi nu mai văd, așa cum ochiul omului nu mai vede, atunci când într-însul se varsă ceva rău. Adeseori, omul face în viață lucruri de care nu ajunge să se bucure. Și caută, în mod greșit, să-și găsească mângâiere pentru ostenelile sale de prisos, spunându-și în sine că se vor bucura de munca sa copiii și nepoții. Și nu de puține ori, nedreptățește pe semeni, pentru a-și atinge țelul. Uită însă că sfârșitul nostru poate să bată la ușă în orice clipă. Și, odată plecați din lume, nu mai căpătăm iertare pentru acele nedreptăți „chiar dacă s-ar ruga pentru noi Avraam” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet

După ce Mântuitorul ne îndeamnă să avem o atitudine de detașare față de averi, El ne învață ce comportament este potrivit în raport cu cele necesare vieții. Domnul nostru Iisus Hristos pleacă de la exemplul ochiului, organul sensibil prin care omul intră în legătură cu lumea înconjurătoare și realitățile ei, zicând: „Luminătorul trupului este ochiul. De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult” (Matei 6, 22-23). Ochiul nostru trebuie să fie curat, pentru a ne putea conduce trupul. Mântuitorul pornește de la exemplul lucrurilor mai apropiate de mintea ascultătorilor, porneşte aici de la luminătorul trupului, pentru a-i face pe oameni să înțeleagă realitățile mai înalte, cele despre ochiul minții, al sufletului, cele despre conștiință. După cum, atunci când ochii nu mai văd, celelalte membre ale noastre își pierd multe dintre funcțiuni, tot astfel, când mintea ne este stricată, sufletul ni se umple de multe rele. Dacă mintea noastră va fi „pironită” de grija pentru avuție, atunci „lumina” din sufletul nostru se va stinge. Când mintea ne este orbită de o astfel de grijă, sufletul ni se face întuneric (Sfântul Teofilact).

Numeroşi sunt oamenii care, de dragul banilor, încetează să mai fie „robi ai lui Hristos”. De aceea, Domnul, ca un Doctor înțelept, ne învață cum să facem, ca să nu ne îmbolnăvim, ne dă sfaturi și ne face sănătoși. Nu se poate împăca o robie cu alta. Căci mamona ne îndeamnă să răpim bunurile semenilor, iar Hristos ne cere să le dăruim și pe cele ale noastre. Mamona îi aduce, pe cei care i se supun, într-o stare josnică. El este domn al lor, dar nu din pricina firii lui, ci a faptului că îi conduce pe ei. Domn ne facem şi noi adesea din propriul pântece. Dar „Domn firesc și adevărat este Dumnezeu, iar mamona este nedreptatea” (Sfântul Teofilact).

Omul trăiește în lumea creată pentru el de Dumnezeu. Omul însuși este creația cea mai aleasă a lui Dumnezeu și este chemat să-I slujească Lui. Dumnezeu și lumea, sufletul și trupul, nu se exclud. Există însă o falsă slujire: a păcatului, atunci când, slujind lui Dumnezeu, socotim că putem să slujim și lui mamona, adică lăcomiei, banului. Asemenea şi noi, pe această mare învolburată a vieții, trebuie să învăţăm să ne cârmuim bărcuța cu măiestrie, luptându-ne cu valurile păcatului, îndreptând cârma sufletului spre limanul mântuirii, spre Dumnezeu.

Cele necesare traiului ne vin de la Dumnezeu

Pericopa evanghelică din această Duminică a 3-a după Rusalii ne vorbește despre „grijile vieții”, despre hrană și îmbrăcăminte, dar mai ales despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de noi, de oameni și de întreaga Sa creație. Domnul zice: „Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca. Au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea?” (Matei 6, 25). Pentru hrană, pentru îmbrăcăminte și pentru celelalte trebuințe cotidiene ne străduim și alergăm din zori de zi, toată viața noastră, muncim, urmând exemplul Mântuitorului. Dar ce înseamnă: „Nu vă îngrijiți…”? Desigur, nu înseamnă că nu trebuie să mai muncim, căci munca este condiția vieții noastre. Ci înseamnă că hrana și cele necesare traiului nu trebuie să devină o prioritate, în detrimentul grijii sufletului pentru câștigarea Împărăției cerurilor. Vedem şi astăzi că, acolo unde există credință și viață morală, pace și înțelegere între oameni, comunitatea nu duce lipsă de cele necesare unui trai decent. Din păcate, omul uită de Creatorul său, socotind dobândirea celor folositoare vieții lui ca fiind o prioritate. Dar Dumnezeu, Care ne-a creat după chipul Său, va fi cu siguranță mai atent față de noi decât faţă de toate plantele și viețuitoarele. Sufletul nostru nu are nevoie de hrană, dar nici nu poate rămâne în trup, dacă trupul nu este hrănit. „Au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea?” (Matei 6, 25) Însă Dumnezeu ne-a dat sufletul pentru veșnicie, pe când trupul crește și se schimbă în fiecare zi. Dar nu hrana este cea care face trupul să crească, ci purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Întreaga natură ne stă la îndemână, ca o carte deschisă de învățătură

Mântuitorul ar fi putut să ne dea ca exemple pe profetul Ilie sau pe Sfântul Ioan Botezătorul, oameni sfinți, care nu s-au îngrijit de cele necesare traiului lor zilnic. Dar aceste exemple ne-ar descuraja, știind că noi nu vom fi în stare să ajungem la înălțimea sfințeniei lor. De aceea, desăvârşeşte pedagogia Vechiului Testament, care ne trimite să luăm aminte la albină, la furnică, la rândunică. Iar noi „putem săvârși, prin voința noastră liberă, ceea ce animalele fac din fire” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Și astfel, ochiul sufletului, al minții, al conștiinței poate să înțeleagă care este rostul omului. De aceea, Domnul zice: „Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră… Și Tatăl Cel ceresc le hrănește” (Matei 6, 26). Le hrănește, fiindcă a pus într-însele „conștiința cea firească, spre a aduna hrana”.

După ce Domnul ne-a vorbit despre hrana cea de toate zilele, ne vorbește în continuare despre ceva mai puțin necesar, zicând: „De îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc... Și… nici Solomon… nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia...” (Matei 6, 28-30). Aşadar, să nu ne minunăm de hainele luxoase, căci ele au „frumusețea și podoaba ierbii”, încă și mai mică decât aceea. Împlinirea poruncii este atât de ușoară și nu cere nici o osteneală! Și apoi, orice haină am purta, nu vom „birui frumusețea florilor”. Fiindcă frumusețea florilor arată înțelepciunea și bogăția puterii dumnezeiești, arată priceperea Meșterului desăvârșit. Nici să nu căutăm să umblăm după o asemenea frumusețe, căci ea este trecătoare și „se aruncă în cuptor”. Însă dacă Dumnezeu arată o atât de mare purtare de grijă față de niște flori de rând, cum nu va purta grijă de noi, făpturile cele mai de preț de pe pământ?

Dumnezeu este purtătorul nostru de grijă

El poartă de grijă întregii creații și mai ales nouă, pentru a ne atinge scopul: mântuirea. De aceea, ne poruncește: „Nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea… Știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 31-33). Dumnezeu nu trece cu vederea nevoia noastră de hrană și îmbrăcăminte. Și, tocmai pentru că ele ne sunt de neapărată trebuință, să nu ne îndoim că le vom primi de la El. Căci „Care e tatăl care să nu dea fiilor săi cele de neapărată trebuință?” Dumnezeu ne-a creat așa cum suntem, cu aceste nevoi și El le cunoaște, căci „El a hotărât ca firea noastră să aibă astfel de nevoi”. Și tot El este Cel ce ne cheamă la o patrie mai bună, cea cerească, şi vrea să ne scape de „dragostea ce ne leagă pe pământ”. Fiindcă „n-am fost făcuți (numai) să mâncăm, să bem…, ci să plăcem lui Dumnezeu și să dobândim bunătățile ce vor să fie”. Iar celui care caută cele duhovnicești i se vor adăuga și cele trupești. Amin.