Teologia iconografică a catacombelor

Cultul Maicii Domnului din epoca apostolică nu ne-a lăsat numeroase surse scrise care să ajungă până la noi. Cele care ne-au rămas, fie tradiționale, fie menționate în scrieri ulterioare epocii apostolice, sunt suficiente pentru a dovedi că în acest timp exista un început al cultului Maicii Domnului, cu forme simple de manifestare. 

Începutul acestui cult este centralizat în reprezentarea iconografică a persoanei venerate. Influența aceasta este socotită a fi de natură păgână. Diferența între reprezentarea zeilor și zeițelor păgâne, fie ele redate prin sculptură sau pictură, este vădită față de iconografia creștină, care are specificul ei simbolic. Asemănările se datorează faptului că mulți dintre creștini erau proveniți din rândurile păgânilor și ei țineau mult să aibă un obiect care să reprezinte persoana venerată. Dacă în Decalog găsim faptul că era o idolatrie confecționarea de astfel de lucruri, în schimb, iconografia creștină are un alt orizont.

Mărturiile din adâncuri

Creștinii, venerând aceste obiecte sfinte, nu venerau obiectul nesimțitor, materia, ci persoana pe care o reprezenta icoana. „O tradiție bisericească, confirmată în scris încă din secolul al VI-lea de către Teodor citețul, istorisește că însuși Sfântul Evanghelist Luca, apostol al Sfântului Pavel, fusese pictor și chiar el pictase chipul Maicii Domnului” (Iosif Gheor­ghian, „Istoria bisericească”, București, 1889, p. 281). Un alt motiv pentru care creștinii introduseseră această artă decorativă în catacombe și în criptele mortuare era ideea împodobirii acestor locuri. Este îndeobște știut „că viața religioasă publică a creș­tinilor de secol I, de primele veacuri creștine, se desfășura în ascuns, în catacombe, în locuri necunoscute, pentru a nu fi des­coperiți și prigoniți de persecutori. Așa ne explicăm de ce sunt atât de puține știri despre cultul religios pe care îl practicau în ascuns primii creștini” (Constantin Pîrvu, „Temeiuri ortodoxe ale cultului Maicii Domnului”, Studii Teologice, 3-4/1954, p. 203). Primele mărturii despre viața și cultul creștin ni le oferă cercetarea catacombelor, a criptelor mortuare, care au servit drept locașuri de cult creștinismului ilicit. Astfel de locașuri sunt catacomba Sfintei Priscila, catacomba Sfântului Petru și Marcelin și catacomba din Coemeteriul Majus. În aceste catacombe, creștinii se vedeau puși la adăpost de autoritatea statului și încercau să exprime decorativ scene din Vechiul Testament, Noul Testament, Persoana Mântuitorului sau a Maicii Domnului sau scene precum închinarea magilor și altele asemenea acestora. La început, icoanele s-au strecurat în catacombe sub formă simbolică și alegorică - reprezentarea Mântuitorului în chip de miel sau de pește. Chipurile Mântuitorului și ale Sfintei Fecioare Maria, destinate a ajunge centrul iconografiei religioase, nu se întâlnesc în această vreme decât cu titlul sporadic, a se vedea Buna Vestire, Închinarea magilor. La începutul secolului al II-lea, începe să se întâlnească pictarea Sfintei Fecioare sub înfățișarea unei femei care ține Pruncul în brațe. S-au găsit mai multe tipuri de icoane ale Maicii Domnului din această vreme, reprezentând-o în chip diferit: Maica Domnului ru­gân­du-se cu brațele întinse-Oranta - căutând spre cer cu privirea, Maica Domnului cu Fiul în brațe, Maica Domnului așezată pe un scaun - cea mai înaltă decât cerurile etc. 

Erminia chipului Maicii din catacomba Priscilei

Trebuie să precizăm câteva dintre picturile cele mai remarcabile pentru valoarea lor istorică și documentară.
Cea mai veche dintre ele este aceea din cimitirul Priscilei, datând de la jumătatea secolului al II-lea, care reprezintă pe Sfânta Fecioară așezată cu Pruncul în brațe, Sfânta Fecioară purtând un văl pe cap, semn al femeilor măritate, sau aflate sub logodnă - starea aceasta fiind condiția în care se afla Maica Domnului, iar aproape este redat un personaj ce are deasupra sa o stea, cu mâna stângă ține un filacter, iar dreapta este orientată spre stea. Aceasta este o trimitere clară la Patriarhul Iacov și steaua ce răsare dintr-însul, și că „Domnul va fi o lumină veșnică”. Nu trebuie trecut cu vederea că iconarul care a făurit această frescă o redă pe Maica Domnului în postura ei maternă, anume ținându-și Pruncul pe umărul drept, ca fiind o femeie simplă, chiar fără însemnele carecteristice ei, dar cu un puternic impact sugestiv. Sau mai putem spune că face referire la profeția lui Isaia. Acest profet expune cu claritate prefigurarea lui Hristos în Vechiul Testament, vorbind despre Nașterea Lui din Fecioara Maria, zicând: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel” (Isaia 7, 14), iar în capitolul 53 întâlnim o prevestire a patimilor și a jertfei Mântuitorului Hristos, profeție preluată mai târziu, în secolul al IV-lea, de Sfinții litur­giști în rânduiala Proscomidiei: „Şi punând îndată prescurea pe tavă, alături de Sfintele Vase, înfige copia în partea dreaptă a peceții, adică cea cu literele IS și NI, zice tăind: ca un Miel nevinovat, spre junghiere S-a adus, apoi tăind la fel în partea stângă, zice: și ca o oaie fără de glas împotriva celui ce o tunde, așa nu și-a deschis gura Sa. Tăind în partea de sus a peceții, zice: întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat, apoi tăind în partea de jos - iar neamul Lui cine-l va spune? Apoi, ridicând agnețul din prescură, se zice: că s-a luat de pe pământ viața Lui” (Liturghier, Rânduiala dumnezeieștii Proscomidii, pp. 96-97).

„Fecioara o ia înaintea umanității și toți o urmează”

În alte fresce din catacombe vedem pictată o femeie în poziție de orantă. În gândirea iconarului din primele secole deslușim faptul că redarea în poziție de orant fie de parte masculină sau feminină, cel redat este personajul prin excelență virtuos, chip al unor virtuți văzute. Acesta este adesea reprezentat cu trăsăturile celui defunct - în cazul în care sarcofagul însoțea acest tip de pictură - pentru a indica faptul că acesta a fost în timpul vieţii un bun creştin (iar gestul caracteristic a fost adoptat şi ca atitudine în rugăciune de către creştini). Dar poate fi trimitere expresă la Adormirea Maicii Domnului căci: „Fecioara o ia înaintea umanității și toți o urmează. E prima care trece prin moartea pe care Fiul ei a făcut-o neputincioasă, de aceea rugăciunea citită la moartea fiecărui credincios îi cere ocrotirea”. Oranta nu mai reprezintă doar sufletul pios (în sens neoplatonic, al dispunerii bune către Dumnezeu). Oranta este trupul de slavă, cel de după Înviere. În această pictură ne este înveşmântată într-o tunică drapată, ale cărei braţe desfăcute sunt înălţate către cer, şi aceasta preluată din repertoriul artistic păgân, în cadrul căruia servea personificării pietăţii (pietas, atitudinea pioasă faţă de zei), dar aici îmbracă conotație sfântă, în sensul că modelul suprem pentru creștini și, implicit, pentru mama creștină este Maica Domnului, și astfel această frescă ne trimite cu gândul la „urzitoarea de nesfârșită rugăciune”. 

„Unde este El, acolo nu mai este moarte”

Chipul Maicii Domnului apare în aceste secole creștine și începe să se dezvolte mai târziu paralel cu evlavia crescândă a credin­cioșilor. Prin această asociere catacombă-cimitir descifrăm un prim limbaj, slujindu-se de ima­gini, reprezentări banale, primii artişti religioşi au putut comunica idei fundamentale (generale) în legătură cu credinţa creştină.

Conţinutul de idei fundamentale, credinţa în Înviere „numai prin credința în Hristos Cel înviat, omul trăiește cea mai hotărâtoare minune din viața lui: trecerea de la moarte la nemurire, de la mărginire la nemărginire, de la vremelnicie la veșnicie, de la iad la rai. Numai atunci omul se găsește pe sine însuși cu adevărat veșnic”. Învierea a putut fi transmisă pe calea unor imagini simple a căror repetiţie sau frecvenţă într-un anume context determinat (spaţiul funerar) permiteau înţelegerea sensului general pe care îl purtau şi care le conferea valoarea de ilustrări ale unor idei abstracte (cum sunt dogmele), valoarea de semne. „Această Înviere din morți a sufletului a trăit-o pentru prima dată Dumnezeul-Om, Hristos, și El o trăiește continuu în Sfânta Lui Biserică, pentru că Dumnezeul-Om Se găsește mereu în ea, împărtășindu-Se pe Sine tuturor credincioșilor prin Sfintele Taine și Sfintele virtuți. Unde este El, acolo nu mai este moarte, acolo omul a trecut din moarte la viață, trăiește deja viața veșnică.” În acest chip, noţiunea abstractă de pietate este, pentru imagi­nea-semn, echivalentă orantului şi ideea de filantropie, celei a păstorului care poartă oaia rătăcită pe umeri.

 Aceasta nu înseamnă că chipul ei eclipsează cumva chipul lui Hristos, sau că ea este înfățișată creștinismului ca un obiect al credinței suplimentar și separat de Hristos! Nu poate fi vorba de așa ceva, căci numai și numai de la Hristos primim acest chip ca pe un dar, așa cum ne descoperă întreaga sa învățătură și întreaga teologhisire a Sfinților Părinți, cât și chemarea adresată nouă. Puterea acestui chip îl regăsim, mai întâi de toate, în chipul unei femei, primul dar făcut nouă de către Hristos, prima și cea mai profundă descoperire a învățăturii și chemării Sale ne este oferită prin chipul unei femei. Chipul Fecioarei Maria este chipul de a ceda de bunăvoie, de a face pace în ceva sau de a ști să ai tăcere și să te cufunzi în adâncimile tainice ale vieții. Astfel că simpla ei prezență arată chipul infinitei smerenii și curății și totuși plin de frumusețe și putere e chipul dragostei smerite, supuse, dar și al biruinței dragostei. Fecioara Maria, Preacurata Maică, nu cere nimic și primește totul. Noi o numim Doamna noastră și Împărăteasa cerului și a pământului, pentru că ea s-a numit pe sine „roaba Domnului”.