Timpul istoriei, sfinţit la Mănăstirea Lainici

Aşezată într-un spaţiu mirific, pe malul drept al Jiului, la jumătatea drumului dintre Târgu Jiu şi Petroşani, pe o gură de rai cum numai ctitorii ştiau să aleagă astfel de locuri, Sfânta Mănăstire Lainici, vitregită de asprimea unor timpuri istorice şi politice, îşi dezvăluie tainele odată cu mersul vremurilor. Ctitorit, conform tradiţiei, de Sfântul Nicodim, întemeietorul monahismului românesc, cinstitul aşezământ a cunoscut dureros tunurile generalului austriac Bucow, pus pe dărâmat biserici şi mănăstiri ortodoxe în anii 1750-1765.

Mănăstirea Lainici a fost reînviată în 1784 cu 30 de monahi, cu o biserică tradiţională construită între 1810-1817. Locaşul sfânt a fost desfiinţat în 1959, dar păstrat cu titlul de casă de oaspeţi, graţie tactului diplomatic al Mitropolitului oltean Firmilian, redevenind mănăstire în sensul real al cuvântului în 1970. În 1999, sub purtarea de grijă a Mitropolitului-cărturar Nestor Vornicescu şi a stareţului de atunci Ioan Selejean (actualul Mitropolit al Banatului), cu sprijinul minerilor din Valea Jiului, se începe construcţia unei noi biserici, cu un subsol care să amintească de catacombele primilor martiri creştini, prin picturile ce reprezintă viaţa creştină de la anul 1 până la Edictul de la Milan (313), şi biserica propriu-zisă, în care sunt pictaţi sfinţi din Biserica primară şi ortodoxă. (Însoţind o delegaţie de academicieni români şi francezi, condusă de acad. Dan Berindei, oaspeţii străini, deşi se declaraseră atei convinşi, au fost surprinşi că într-o mănăstire ortodoxă sunt şi sfinţi catolici.)

Icoana Maicii Domnului de la Dochiariu

Sfânta Mănăstire Lainici cunoaşte o dezvoltare spirituală remarcabilă graţie actualului stareţ al său, părintele Ioachim Pârvulescu, un duhovnic relativ tânăr, care completează locul lăsat de marii noştri duhovnici trecuţi la Domnul. La 23 iulie 2006, părintele stareţ Ioachim a adus de la Mănăstirea Dochiariu de la Sfântul Munte Athos o copie a Icoanei Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoarea, de dimensiuni mari, pictată după toate canoanele. Este a cincea copie făcută în lume şi unica în România după icoana originală, sărbătorită la Lainici în fiecare an, pe 1 octombrie, când se face pomenirea Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului.

Moaştele Sfântului Irodion

În primăvara lui 2009, s-a mai petrecut o minune: descoperirea sfintelor moaşte ale celui mai longeviv stareţ al Mănăstirii Lainici din toate timpurile, Irodion Ionescu, între 1854 şi 1900. Se ştia de multă vreme de aceste moaşte, au mai încercat şi alţii să le descopere; Mitropoliţii Olteniei Nestor Vornicescu şi Teofan Savu şi-au dorit această dezvăluire a unei taine, spre a-l canoniza, petrecută însă în timpul Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Irineu.

Protosinghelul Irodion Ionescu s-a născut în 1821, la Bucureşti, iar la 20 de ani intră în obştea de călugări de la Sfânta Mănăstire Cernica, stareţ fiind Sfântul Calinic. Între 1851-1852 îl găsim vieţuitor la Lainici, unde ajunge egumenul mănăstirii în 1854, cu cea mai numeroasă obşte de monahi din Oltenia, ceea ce dovedeşte înălţimea duhovnicească şi chivernicească a stareţului Irodion. Şi un lucru mai rar: Sfântul Calinic, ajuns Episcop al Râmnicului, şi-l alege drept duhovnic, deşi era mai tânăr şi-i fusese ucenic. „Avva devine ucenicul, iar ucenicul avvă!”, cum a caracterizat această situaţie stareţul actual, Ioachim. În Războiul de Neatârnare din 1877-1878, Irodion trimite 12 călugări ca sanitari pe front. Trece la Domnul la 3 mai 1990 şi este înmormântat în curtea mănăstirii.

Taina cea ascunsă sub pământ

Cunoscându-i-se faptele încă din timpul vieţii sale (în special alungarea duhurilor rele), s-a încercat găsirea osemintelor sfinte în nenumărate rânduri, s-a şi furat din ele, dar trupul întreg al Sfântului Irodion se lăsa greu descoperit şi dezvăluit. Numai râvna şi pioşenia stareţului Ioachim (care a studiat şi documentele de arhivă) au făcut ca Sfântul Irodion să se arate prin moaştele sale, pe 11 aprilie 2009, de praznicul Sfântului Calinic. Osemintele sfinte erau aşezate într-o raclă mică, reîngropat de ieromonahul Iulian Draghicioiu în 1907, la 2,50 m adâncime, deasupra mormântului aşezând alte oase spre a-i deruta pe căutătorii clandestini (sau hoţi de oseminte). La deshumare, osemintele Sfântului Irodion nu aveau culoarea obişnuită, ci una maroniu-portocalie asemănătoare lemnului de stejar, erau foarte uşoare şi aveau un miros extrem de plăcut. Şi pentru a demonstra fără tăgadă că aceste oase îi aparţin, a fost descoperită şi cărămida arsă, cu numele său, care se pune sub capul călugărului trecut la cele veşnice.

Deci, după 109 ani, se lasă dezvăluit Sfântul Cuvios Irodion, ultima verigă a lanţului neoisihasmului românesc, început cu Sfântul Paisie Velicikovski de la
Neamţ, Sfântul Vasile de la Poia­na Mărului, continuată cu stareţul Gheorghe de la Cernica, Sfântul Grigorie Dascălul (Mitropolitul Ţării Româneşti), Sfântul Calinic de la Cernica, duhovnicul şi mentorul stareţului Irodion. Sfânta Mănăstire Lainici a devenit, astfel, un punct turistic şi monastic cu totul deosebit, Icoana Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoare, moaştele Sfântului Irodion şi rugăciunile obştei de călugări de aici şi de la Schitul Locurele fiind făcătoare de minuni. Sau cum spune actualul Mitropolit Irineu, „în vremuri de crize materiale, Dumnezeu ne dă bogăţii spirituale”. Să le fructificăm, deci.