Clujeni în pelerinaj la mănăstiri din Moldova și Ucraina

Sub semnul „Anului Omagial al unității de credință și de neam” și al „Anului comemorativ al Făuritorilor Marii Uniri din 1918”, în Patriarhia Română, în cinstea celor 100 de ani de la Marea Unire, un grup de 50 de credincioși de la Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicolae Buda, s-au unit în dorul de rugăciune și au pornit din nou la drum spre mănăstirile din Moldova și din Ucraina.

Alături de părintele Ciprian Taloș, prin purtarea de grijă a Georgetei Plăcintar, care dă viață acestor pelerinaje, am plecat dimineața devreme, iar parfumul de liliac și de salcâm ne-a însoțit tot drumul, fără să țină seama de frontiere, unind locuri și oameni; din autocar, pe marginea drumului, în grădini, în păduri și pe dealuri, ne înveseleau privirile buchetele cu flori care căutau un loc mai sus, spre cer, aşa cum spun cuvintele pricesnei „Pentru Tine, Doamne, florile înfloresc”.

Drumul șerpuiește lin până la Dej, însoțit de Someșul Mic, printre Dealurile Clujului și Dejului, la stânga, și spinarea ușor ondulată a Câmpiei Transilvane, la dreapta. De la Beclean, printre coline, pe văile altor ape, urcăm pe Valea Bistriței, care ne arată calea ei abruptă, prin lanțul de sate, așa-zisele Bârgaie, gospo­dărește așezate de-a lungul șoselei, dar și cu case răzlețite printre fânețe. Din toate părțile, ne înconjoară valurile cu creste verzi ale munților, șoseaua tăindu-și drum printre Munții Bârgăului, la stânga și Călimani, la dreapta, conducându-ne la 1201 metri altitudine în Pasul Tihuța unde veghează Crucea înaltă de 31 de metri de la Mănăstirea Piatra Fântânele. Ne așteaptă Depresiunea Dornelor, cuibărită între munți înalți. De sus, Grupa nordică a Carpaților Orientali își desfășoară aproape perpendicular pe hotarul țării brațele celor trei Obcine, Obcina Mes­tecănișului, Obcina Feredeului și Obcina Mare, unde bradul stăpânește înălțimile, dar și văile, abia lăsând loc foioaselor cu verdele lor crud de primăvară să se așeze pe locurile însorite. Și așa, purtați între cer și pământul înveșmântat de munți, ape, păduri și fânețe, coborâm spre Suceava, prima oprire fiind la Mănăstirea Moldovița.

Aici, în Țara de Sus a Moldovei, înfloresc mănăstiri unice, stând de veghe la hotare, în acest loc în care a pulsat inima Moldovei, sute de ani.

Mănăstirea Moldoviţa

Una dintre ele este Moldovița, așezată pe un loc de veche locuire, cu semne de viață din negura timpurilor, împrejmuită nu numai de ziduri de apărare cu turnuri ca o cetate, dar Dumnezeu a poruncit și obcinelor împădurite, molcome din jur să stea de strajă pe trei laturi, Obcina Brodinei spre nord, iar lateral Obcina Feredeului și Obcina Mare, păstrând deschisă poarta doar spre sud, spre a privi spre curgerea unduioasă a apei Moldovei, la bună înțelegere cu codrii și piatra, lăsând și ea, acolo, de veghe două  pâraie, Moldovița și Ciumărna, care aduc pe pământ, albastrul cerului bucovinean.

Pe sub acoperișul de șindrilă, sprijinit pe coloane sculptate, ne îndreptăm spre turnul clo­potniță, masiv, din piatră măcinată de vreme pe care iedera găsește bun locaș, iar castanul din dreapta încearcă să-i ofere, ca în fiecare primăvară, un strop din ceara albă a lumânărilor sale. Prin poarta de lemn, decupată cu zgârcenie în ovalul intrării, pășim într-o lume aparte care, deși închisă între ziduri groase ca de cetate, cu turnuri și creneluri, aveam să aflăm de la maica ghid că cerul și pământul își dau mâna aici necontenit, iar spațiul și timpul devin veșnicia lui Hristos. Ca un ostaș bătrân la trup, dar călit în lupte, purtând pe chip semnele timpului, biserica stă de veghe pe covorul de piatră dreptunghiulară, întinerită toată de verdele crud al ierbii, galbenul vesel al păpădiilor și de liliacul care, sfios, încearcă să-i ofere din culoare și bucuria lui și să îmblânzească un pic zidul de piatră sură dimprejur.

Ne alăturăm unui alt grup și ascultăm și noi o lecție de istorie și de religie de înaltă clasă pe care ne-o ține o măicuță. Vatră veche monahală, cu hramul „Buneivestiri”, are printre ctitori pe Alexandru cel Bun, între anii 1402-1410 care a zidit prima biserică prăbușită din cauza alunecărilor de teren, ale cărei ruine se văd la 500 de metri de biserică, și pe Petru Rareș, iubitor de artă și cultură care, în 1532, ridică actuala mănăstire doar în 3 luni. A împrejmuit-o cu zidul de apărare înalt, cu turnuri de pază și metereze; a fost pictată în 1537, atât în interior cât și în exterior, în tehnica frescă, în stil bizantin, cu unele elemente noi, caracteristice școlii de pictură bisericească din Suceava, fondată de Toma pictorul, al cărui nume se regăsește înscris la câteva biserici din Bucovina; mănăstire de călugări până în 1785, este închisă apoi aproape 150 de ani, iar în 1931 este reînființată de câteva măicuțe de la Cernăuți, mutate după 5 ani la Sucevița, iar călugării de acolo sunt mutați la Putna; în lipsa lor, depozitele de lemne din spatele bisericii ard, la fel și pictura și acoperișul de pe partea vestică; în 1945, este redeschisă ca mănăstire de maici, venite de la Sucevița.

Elementele arhitecturale noi întâlnite doar la bisericile din epoca lui Petru Rareș sunt pridvorul deschis cu bolta sprijinită pe opt arce, cu cinci arcade mari, semisoclul (băncuța) din jurul bisericii și camera secretă, tainița de deasupra camerei mormintelor. Și istoria continuă: toate aceste mănăstiri au ca tematică „Sfânta Liturghie, având la răsărit Biserica cerească, pe Iisus binecuvântând viața, iar la apus, Judecata de apoi, începutul și sfârșitul, Alfa și Omega. Toată pictura este o combinație de teologie, istoria Moldovei, filosofie și tradiție; elementele locale arată credința moldoveanului care l-a unit, i-a dat o putere și a ținut ușa închisă între vest și est”.

Biserica este o bijuterie a artei medievale românești și, începând de sub acoperișul lat din draniță de brad, maica ne redă scenele picturale: Sfinții Arhangheli, în număr de şapte, cifra sacră (trei reprezintă Sfânta Treime, patru puncte cardinale), heruvimii ce aduc Lumina de la Dumnezeu, urmează din Vechiul Testament, Profeții, apoi din Noul Testament, Apostolii, Martirii cu crucea și călugării. Astfel, Profeții au arătat prin simboluri pe Mijlocitoarea întrupării lui Dumnezeu: Profetul Daniil o reprezintă pe Fecioara Maria ca un munte. În apropiere, sunt reprezentați filosofii greci cu coroane pe cap, ca împărați ai gândirii, cei care au demonstrat prin raţiune ceea ce s-a arătat prin profeți. Primim explicații bogate despre alte reprezentări: Rugul aprins al lui Moise, Arborele lui Iesei, Imnul acatist, rugă de mulțumire și de laudă către Maica Domnului, iar mai jos, asediul Constantinopolului de către perși și înfrângerea acestora prin mijlocirea Maicii Domnului, cu întreaga minune petrecută atunci, cu înțeles istoric și religios, dar și politic și social, arătând dorința moldovenilor de a scăpa de jugul otoman. Informația primită a fost deosebit de complexă, dar ne-au rămas la suflet câteva cuvinte alese și pline de înțe­lepciune: „După jertfă a venit Învierea; Iisus a coborât în sufletul nostru, noi prin păcatele noastre, Îl dăm afară pe Hristos și rămânem întu­necați la minte”; „Fără suflet nu putem să plecăm trupul: credința este Lumina, Învierea, iar după Sfinții Părinți, oamenii sunt flori înmiresmate, iar cea mai iubită floare este trandafirul. Dumnezeu a creat omul ca un trandafir cu mulți spini, de aceea ne înțepăm toată viața, dar dacă Hristos este viu în sufletul nostru, nu ne mai înțepăm; nu rupem spinul, pentru că spinul este caracterul omului, dar caracterul nu se schimbă, ci se educă; prin credință, acoperim, ascundem spinii și așa putem să rămânem împreună, iar unde suntem împreună este iubire, dacă nu ne iubim, nu putem sta împreună; unde este iubire, este lumină, și cine trăiește în lumină, ajunge la lumină, unde suntem împreună”; „Naosul este nava lui Hristos, turla, catargul, în turlă, Pantocratorul, Conducătorul întregului univers”; „Învierea este fundamentul credinței noastre: prin Înviere, Hristos a renăscut întreaga natură, Învierea este primăvara, viața, vara, iubirea căldura, toamna, moartea, iar iarna așteptăm a doua venire într-o nouă primăvară, la Judecată”.

Timpul se scurge repede și intrăm în pridvorul bisericii unde este reprezentată Judecata de apoi, și în timpanul pronaosului, una dintre cele mai emoționante icoane ale Maicii Domnului, Îndurătoarea.

Intrăm în camera mormintelor, și apoi ni se deschide în fața privirilor frumusețea unică a sfântului locaș. În jurul nostru, totul îngemănat, culoare, linii, forme, siluete, oferă o sinteză a adevărurilor creștine. În pronaos, se desfășoară calendarul prin sărbătorile religioase ale fiecărei luni, deasupra ușii de intrare în naos este hramul, iar intrarea este păzită de Arhangheli și Evangheliști.

Pictura bisericească este o Evanghelie în culori, predominând galbenul auriu, având un caracter mai realist, narativ, care dă viață registrelor de icoane; în naos, deasupra căruia în cupolă tronează din rombul de lumină, încadrat într-un cerc, Hristos, admirăm mai ales Răstignirea din absida din stânga, iar pe peretele din dreapta, icoana Pogorârii Sfântului Duh. În interior, în colorit, motive decorative florale, regăsim nu numai fru­musețea cadrului natural al acestui colț de Bucovină, ci și noblețea costumelor și țesă­turilor specifice regiunii. Iconostasul, sculptat în lemn, pictat și aurit, este  o veritabilă operă de artă; partea superioară, până la candele, este originală, din secolul al XVI-lea, iar partea de jos, este adăugată în secolul al XVIII-lea de către egumenul Benedict Teodorovici.

Mănăstirea Bogdana

Plecăm cu rugăciunea în suflet și cu cuvintele pline de înțelepciune pe care le-am auzit în acest loc unde întotdeauna ne simțim acasă. Drumul coboară pe culmile domoale ale Obcinei Mari, care se pierd în valuri în zare în jocuri de verde închis și deschis; prin sate, pe marginea drumului, păpădiile adună în pămătuful  lor, nesătule, lumina soarelui, iar pomii și-au aruncat neglijent pe umeri hlamide albe.

Pe valea Suceviței, calea ne duce spre Rădăuți, unde ne oprim la Mănăstirea Bogdana, cu hramul „Sfântul Nicolae”, cel mai vechi  monument religios din zid păstrat în Bucovina, ctitorie a voievodului Bogdan I, întemeietorul statului feudal moldovean. Istoria ei se împletește cu viața zbuciumată a Moldovei de Sus: a fost construită pe locul unui lăcaș de lemn, în jurul anilor 1360, în mijlocul unor codri seculari; a fost aleasă ca necropolă domnească de către ctitor, atât pentru el, cât și pentru urmașii săi, aici fiind îngropați domnitorii Moldovei până în timpul lui Alexandru cel Bun (când ajunge reședință episcopală până în 1401), dar și rudele familiilor domnitoare; a fost restaurată de Alexandru Lăpușneanu în 1559, adăugându-i pridvorul închis; în 1775, când nordul Moldovei a fost ocupat de habsburgi, Mănăstirea Bogdana a fost des­ființată; rămâne biserică episcopală până în 1782, când este transformată în biserică parohială prin mutarea episcopiei la Cernăuți până în ultimele decenii ale secolului XX, când a fost închisă de regimul comunist, considerată monument istoric; este redeschisă ca mănăstire în 1992.

După cum am văzut, în decursul timpului, biserica a îndeplinit un rol important istoric, religios și cultural deosebit.

Astăzi, tot edificiul este înconjurat cu un zid nou, scund de piatră, care doar delimitează, fără a ascunde nimic din ceea ce s-a zămislit aici în decursul timpului. Doar brazii înalți și teii încearcă să ascundă privirilor biserica veche, închinată Sfântului Nicolae, solidă, cu ziduri groase de 1,40 metri, fără turle, cu acoperișul înalt, cu pante repezi și streașină largă, cu ferestre înguste asemenea unei „case țărănești”, dacă n-ar fi contraforturile puternice și frizele; nu departe de ea, Paraclisul „Sfântul Leontie de la Rădăuți”, ridicat în 2003, pare a fi un frate mai tânăr, de zid, îmbrăcat în veșmânt alb, păstrând identică forma acoperișului; lângă biserică, străjuiește clopotnița, un turn din piatră construit în 1781, în timpul ultimului episcop Dosoftei Herescu, cu reședința aici; pe unul din clopote scrie în slavonă „Io, Ștefan, voievodul Țării Moldovei”, purtând data din vremea marelui domnitor (1394-1399); printre arbori, zărim și corpurile de chilii cu arhondaricul și dispensarul medical pentru bătrânii defavorizați.

Intrăm prin ușa joasă care poartă deasupra intrării o pictură ștearsă de vreme și, din pridvor, ne întâmpină în partea stângă, racla cu moaștele Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți (l iulie); deasupra ei, străjuiește atât icoana care-l reprezintă ca Ierarh ce a păstorit aici câțiva ani, pe vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), cât și cea ca nevoitor și părinte duhovnicesc renumit al Moldovei pentru că se retrage din scaun ca schimnic, devenind un sihastru vestit.

Încă din pridvor, din dreapta, încep mormintele, primul al episcopului Ioanichie, continuându-se cu altele în pronaos și naos, împodobite cu lespezi cioplite în piatră cu motive ornamentale bizantin-orientale: frunza de palmier, de fag, frasin și ulm. În lumina puțină ce pătrunde prin ferestrele înguste, alungite, îngropate în pereții groși, doar catapeteasma, profilată rotund, franjurată, pe bolta altarului ca un cer de noapte înstelat, aduce cu ea tinerețea lemnului de stejar, înlocuind-o în anul 1996 pe cea veche, degradată, din lemn de tei.

În rest, toată pictura poartă urmele timpului, mai ales bolta, dar frumusețea ei răzbate dincolo de negura așternută peste ea, pentru că, deși acoperite de vălul timpului nostru pământesc necruțător, chipurile sfin­ților trăiesc veșnic în Lumina neînserată a lui Hristos. Se pare că prima pictură menționată documentar ar fi din 1415, din timpul lui Alexandru cel Bun, refăcută de Ștefan cel Mare, apoi în 1558, restaurată în timpul domniei lui Alexandru Lăpuș­neanu. Din perioada 1745-1750 datează un alt strat de pictură, din vremea episcopului Iacob Putneanul. Pictura interioară a fost refăcută în anul 1880 de pictorul din Bucovina, Epaminonda Bucevschi. Se păstrează în altar din vremea lui Ștefan cel Mare „Cina cea de Taină”, „Împărtășirea Sfnților Apostoli cu pâine”, „Împărtășirea Sfin­ților Apostoli cu vin” și „Spălarea picioarelor”.

Impresionant este tabloul votiv din naos unde, deși destul de șters, pare că are în com­poziție pe Bogdan I, Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare. E impresionantă această umbră care domnește peste chipuri și registrele picturale; sub vălul ei descoperim credința noastră întreagă. Parcă-l auzim pe Hristos spunându-i lui Toma: „Pentru că M-ai văzut ai crezut! Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!” (Ioan 20, 29). Parcă așa simțim și noi! Taina învăluie aici totul, pentru a se redescoperi întreagă în sufletele noastre. Pe bolta naosului, în jurul chipului nevăzut al lui Hristos, dansează în ritm de slavă îngeri cu aripi de zid, iar noi ieșim tăcuți din această locaș cu chipuri ascunse lumii sub vălul timpului, dar descoperite pe de-a-ntregul lumii cerești.

Boian, regiunea Cernăuţi

Afară, timpul începe să curgă firesc și ne reluăm drumul care a scăpat de înălțimi și ne poartă liniștit printre ogoare verzi, fără să-i pese de punctul de frontieră, pentru că, stând în vamă îl vedem curgând nestingherit în țara vecină, Ucraina. După forma­lități, pornim și noi pe panglica de asfalt pe care o vedem până departe în zare, urcând în valuri parcă spre cer; de-o parte și de alta, pământul lucrat cu grijă, ne încântă privirile cu parcelele verzi cu grâu și cele galbene imense, cu rapiță înflorită. Trecem prin sate frumoase cu case de oameni gospodari; pe marginea drumului, troițe cu cupole rotunde și răsucite, asemenea unor turbane de sultani, ne îndeamnă la rugăciune. În drumul nostru spre Boian, străbatem Codrii Cosminului, cu ai lor stejari falnici ai căror urmași mai poartă încă, în foșnetul frunzelor, vuietul bătăliei victorioase a lui Ștefan Cel Mare împotriva polonezilor regelui Ioan Albert din 1497.

Ajungem la Boian, sat vechi, românesc, din regiunea Cer­năuți, atestat oficial într-un hrisov dat de Petru Rareș în 1528; legenda spune că satul a fost fondat într-o poiană de către un pădurar care creștea cirezi de boi; admirăm azi așezarea și nici nu ne mirăm văzând monumentalitatea unei biserici de țară, pentru că omul care-și grijește propria lui ogradă și casă, cu atât mai mult dorește să fie cu mult mai frumoasă Casa lui Dumnezeu. Pășim încă de la poarta de fier forjat, dantelată a mănăstiri, în lumea de albastru-azuriu, întrerupt de dungi albe pe care ne-o descoperă mai întâi portalul impresionant, ca un pridvor, purtând pe treptele de acoperiș, ca niște troițe mai mici, trei cupole rotunde, îmbrăcate în romburi aurii, trimițând ca mesager spre înalt crucea rusească; el încadrează perfect cupola mare a bisericii, a cărei turlă centrală, așezată pe naos, continuă forma geometrică, dar mai mică, a fațadei, un cub uriaș cu patru ferestre mari, dispuse pe două etaje în stânga și dreapta ușii, delimitate de fâșii albe ce dau noblețe acestor ziduri. Deasupra ușii, Maica Domnului, stăpâna acestui loc, ne binecuvintează din icoana Nașterii sale. Mascată de un frontispiciu impunător, biserica crește în spatele acestuia ca o corabie, purtând deasupra altarului o cupolă mai scundă, dar mare ca circumferință, de un albastru strălucitor, purtând deasupra la fel un glob auriu și crucea.

Înăuntru, maicile cu o ținută impecabilă, cu potcapul mai înalt, care le dă parcă mai multă sobrietate, slujesc în strană; în liniște, ne rugăm și privim în jur: lumină multă vine de afară, dar ea izvorăște și din culorile pastelate care îmbracă pereții, din icoanele desprinse parcă dintre noi și din brâurile cu motive geometrice de mare finețe care îmbracă stâlpii sau delimitează registrele mari, picturale: verdele pădurilor și albastrul cerului, predominant, se îngemănează cu tonuri de ocru, de roșu regal și biserica se unește cu pământul și cu cerul într-o simbioză desăvârșită. Dar cea care-i cheamă aici pe credincioși este Maica Domnului: ne îndreptăm și noi privirile în stânga, pe iconostas (o bijuterie din lemn), spre icoana ei cu Pruncul în brațe care poartă pe chip urmele lacrimilor: în 1993, în ajun de Sfântul Nicolae, ochii ei mari, blânzi, triști și rugători au plâns: pentru noi, pentru păcatele noastre, din iubire ca o Maică pentru pruncii ei.

La ea s-au rugat părinții și copiii, iar pentru credința lor s-au vindecat. Credincioșii, drept mulțumire, i-au acoperit veș­mântul roșu cu podoabe pre­țioase, dar darul cel mai de preț pe care-l aduce fiecare Măicuței Sfinte este smerenia; și lângă ea, nădejdea izvorâtă din cre­dință și osteneala de a-și uni rugăciunea lor cu rugăciunea ei spre Cel care ne cheamă blând: „Veniți la mine cei osteniți și împo­vărați, și Eu vă voi odihni pe voi!”. Așa și scrie în cartea deschisă a Mântuitorului din icoana de la ieșire. (Va continua)