Clujeni în pelerinaj pe plaiuri maramureșene

Prin purtarea de grijă a părintelui Nicolae Buda, paroh al Parohiei „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca și a Georgetei Plăcintar, reprezentantă a Comitetului Parohial, un grup de cincizeci de credincioși au pornit în pelerinaj spre plaiuri maramureșene.

Într-o mare de ceață albă, în care se vedea doar firul negru al șoselei, părea că pluteam pe Valea Someșului Mic, apoi pe cea a Someșului Mare, până când au răsărit în fața noastră, mângâiate de soare, dealurile și salba de așezări ale Țării Năsăudului, la poarta Călimanilor și a Munților Rodnei, păstrătoare ale unui tezaur folcloric bogat.

La Mănăstirea Salva, ctitorită în 1994 la dorința și din osteneala locuitorilor din Salva, din Țara Năsăudului, intrăm pe sub clopotnița înaltă și, dincolo de căsuța modestă, albastră, cu acoperișul de lemn învechit, din stânga, apare îmbrăcată în alb biserica mare. Sub conul de lumini al candelabrului, sfinți, îngeri și câteva măicuțe slujesc împreună Sfânta Liturghie. Ordinea de­săvârșită din cer a coborât în această catedrală din Țara de basm a Năsăudului unde totul emană armonie dăruită sufletelor celor ce vin să-și ostoiască la „Izvorul tămăduirii” setea de Dumnezeu. Ca întotdeauna, plecăm de aici în bătaia tumultuoasă a clopotelor ce umplu văzduhul și inimile de bucurie și sub privirea albastră, ocrotitoare a maicii Emanuela, care ne-a așezat și în străicuță ceva dulce pentru drum.

Pornim mai departe, pe șo­seaua care curge printre pășunile împrejmuite și păduri abia atinse de culorile pastel ale toamnei, prin sate cu gospodării îngrijite și, urcând Dealul Ște­făniței, trecem în altă țară de legendă, cea a Mara­mure­șului, o cetate păzită de zidurile înalte ale Carpaților Orientali. Aici lemnul, prin porțile mara­mu­reșene, prezintă o lume de simboluri ancestrale, iar bisericile duc spre cer dorul de Dumnezeu al oamenilor.

Printre dealuri cu păduri, fânețe și pășuni între care se odihnește iarba verii deja uscată și ghemuită gospodărește în clăi, ajungem în comuna Moisei.

Mănăstirile Moisei și Bârsana

Înconjurată de ziduri de piatră, acoperite cu șindrilă, mănăstirea Moisei este cea mai veche vatră monahală din Ma­ramureș, datând din 1599. La biserica nouă, de zid, cerul, apele, pădurile și-au unit culorile în icoanele cu fețele primitoare. În fața ei, biserica mică, din lemn, ne duce cu gândul la Nicula. Icoana Maicii Domnului, coborâtă acum în fața ușilor împărtești în biserica mare este cea care unește aceste două sfinte lăcașuri, ocrotitoarea acestor locuri, care adună la poalele Pietrosului Rodnei, de veacuri, ca și în Transilvania, mulțimi de credincioși de Sfânta Mărie Mare. Iubirea pentru Maica noastră a tuturor se regăsește în tot ceea ce a fost ridicat aici cu grijă și dragoste: altarul de vară, o măiastră construcție din lemn, chiliile, clădirea stăreției, toate înconjurate de iarbă îngrijită și flori. În bisericuța veche, un grup de pelerini ascultă legenda pe care o spune un călugăr despre ctitorii acestei mănăstiri: doi soți înstăriți care, crezând că fiul lor, plecat în Bucovina să se căsătorească, s-a prăpădit, au dăruit călugărilor locul unde, sub un brad, au auzit din străfundurile pământului glas de clopot. Aici s-a ridicat o biserică de lemn, având ca picior al Sfintei Mese bradul cu pricina. Peste ani, stareț a fost chiar fiul acestor oameni, care nu murise, ci, devenit călugăr la Putna, a revenit în sat după ajutoare și este recunoscut de părinți. Maica Domnului a adus aici liniștea pe care o dăruiește tuturor celor care se ostenesc s-o vadă.

Însoțiți de apele Izei care ne conduc la Strâmtura, ne așteaptă o surpriză. Oprim în fața unor porți maramureșene dincolo de care, se ridică biserica mare a comunității ortodoxe din această localitate, ocrotite de Arhanghelii Mihail și Gavriil. Gazdele, părintele Marius Covalcic și soția, ne întâmpină în costume ma­ramureșene și ne conduc în biserica încăpătoare și luminoasă. În cupola de deasupra naosului, cerul nemărginit a coborât în biserică și de-acolo, Mântuitorul litur­ghisește, înconjurat de îngeri, pe bolta largă, albastră. Ne bucurăm de bucatele pregătite pentru drumeți și plecăm spre Mănăstirea Bârsana.

Pe Iza în sus, într-un loc neasemuit de frumos, poposim în această „țară a lemnului”, unde, pe locul unei vechi sihăstrii de prin secolul al XIV-lea, cu o istorie zbuciumată, în 1993 s-a sfințit piatra de temelie a bisericii de către Preafințitul Justinian. Intrăm pe sub clopotnița cu temelie de piatră și pălăria acoperișului de șindrilă, cu turla ascuțită, și descoperim adevărul cuvintelor scrise pe frontispiciul acesteia: „Aceasta nu este alta decât numai Casa lui Dumnezeu, aceasta este Poarta Cerului”. Pe poteci șerpuind printre flori și iarbă este așezată parcă de mâna lui Dumnezeu o întreagă lume de piese din lemn, toate realizate cu rafinament și dragoste pentru frumosul românesc și tradiția meșteșugului prelucrării lemnului de pe aceste meleaguri. Muzeul de aici poartă în el tot ceea ce l-a însoțit de-a lungul vieții pe țăranul român.

Mănăstirile Săpânța Peri și Bixad

După Sighet, pe un drum îngust, asfaltat, pe lângă brazi și stejari, ne îndreptăm spre Mănăstirea Săpânța Peri, aflată într-o poiană, unde a crescut un lăcaș închinat Sfântului Arhanghel Mihail, locaș care se îngemănează cu vechea mănăstire cu același hram de la Peri, care acum e în Ucraina. Vechea mănăstire are rădăcini pierdute în negura timpurilor, hrisoavele vorbesc despre o biserică de piatră de prin anul 1391. Actuala mănăstire a fost înființată în 1997. Turla înaltă a bisericii de lemn are 78 de metri, fiind a treia ca înălțime din lume. În biserică, sub bolțile de cărămidă roșie, intrăm într-o oază de liniște. În curte s-au înălțat altarul de vară din lemn și chiliile cu același acoperiș de șindrilă.

La Cimitirul Vesel simțim că trecerea noastră prin această viață la viața veșnică poate fi un prilej de meditație și îndemn pentru a clădi aici, pe pământ, casă sufletului în cer.

Mai mergem o vreme pe linia de hotar, pe Tisa, și coborâm în altă „Țară”, cea a Oașului, din depresiunea cu același nume, vatră de veche locuire a poporului nostru, cu oameni harnici și aprigi, amintind de dacii liberi, care au păstrat portul popular și la muncă și acasă și la biserică. Trecem prin sate frumoase, cu case și gospodării îngrijite și ne oprim în Negrești-Oaș la Muzeul Țării Oașului care găzduiește expoziția de pictură „Transfigurări” realizată de pictorul Dorel Petrehuș. Pictorul ne invită înăuntru, iar în sălile spațioase și luminoase ale muzeului descoperim o multitudine de lucrări de dimensiuni mari, pe pânză, lepedeie și alte suporturi inedite, o pictură abstractă care, așa cum ne spune artistul, reflectă viziunea lui asupra lumii în care trăim din ultimii 20 de ani.

Intrăm pe porțile Mănăstirii Bixad, vatră veche monahală, din vremea Maramureșului Voievodal. Ne întâmpină părintele stareț Emanuel. Aleea pietruită, printre iarbă și arbuști, ne conduce la stăreția și paraclisul din cărămidă roșie. În față, biserica, asemenea unui turn de apărare, cu ziduri peste care a trecut vremea, își deschide porțile. Părintele ne vorbește despre istoria bisericii mari, construită în 1769 și este desființată în 1948, când s-a construit aici un preventoriu TBC. În stânga naosului este icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, cu o poveste la fel de lungă ca a mănăstirii.

Mergem spre Baia Mare, la Biserica „Sfântul Apostol Andrei”, unde, printre nuntașii care așteaptă cununia, ne întâmpină părintele Indrei Buda care ne-a pregătit în pridvor cozonac și vin, ca pentru oaspeți dragi. Pornim spre casă, iar dealurile dimprejur se pierd în negura nopții; doar banda de asfalt rămâne clară și amintirile noastre, care se plimbă încă prin „țările” străbătute.