Credincioşi clujeni în pelerinaj la mănăstiri transilvane

Credincioși din Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicolae Buda, au pornit în pelerinaj spre Mănăstirea Prislop, pentru a se împărtăși de frumusețea pastelată a toamnei și de cea a bisericilor care unesc cerul și pământul.

Am purces pe cale, în lumina care venea de sus, din cer, dar şi de la copacii care ardeau ca niște torțe, pâlpâind adieri de flăcări când gălbui, când roșietice din pădure. Tot drumul s-au amestecat cele două lumini, conducându-ne printre coline domoale spre primul loc de popas duhovnicesc, Mănăstirea Prislop din județul Hunedoara, pe șoseaua ca o dungă neagră, proaspăt asfaltată, ce despărțea pădurea plină de strălucire.

Sfântul locaș stă de strajă înainte de intrarea în legendara Țară a Hațegului. Este cuibărit într-o poieniță, strâmtorată între înălțimile molcome ale dealurilor, îmbrăcate cu păduri de brazi și foioase. Intrăm pe poarta de lemn sculptat, având în centrul privirii biserica din piatră rostuită, purtând pe ea pecetea vremii, căci vrednici ctitori au avut neostoită grijă ca timpul să pulseze aici în ritmul rugăciunii și al muncii cu folos. Acești ostenitori au fost: Sfântul Nicodim, întemeietorul acestei mănăstiri între 1399-1405, cel ce a reorganizat monahismului românesc în secolul al XIV-lea, Domnița Zamfira, fiica domnului muntean Moise Vodă Basarab, refugiată în Ardeal după moartea tatălui ei, care s-a tămăduit cu apa izvorului vindecător din apropiere și a restaurat mănăstirea între 1564-1580, stabilindu-se aici în timpul starețului Ioan, devenit Mitropolit al Transilvaniei între 1585-1580; al treilea ctitor este părintele Arsenie Boca, adus de Mitropolitul Nicolae Bălan pentru a așeza aici bună rânduială, după vremurile tulburi care s-au abătut asupra acestui sfânt locaș, trecut între 1762-1948 prin valurile greco-catolicismului. Astfel, între anii 1948-1988, dragostea de Hristos și de semeni a acestui slujitor al Său a făcut și face și astăzi ca acest loc binecuvântat să fie mângâiere în suferințe și nevoi pentru mulți credincioși.

Din 1950, aici este mănăstire de maici. Dincolo de poartă, aproape tot ce se vede are pecetea trudei părintelui Arsenie: la intrare, clădirea în stil brâncovenesc, din stânga ce adăpostește chiliile și un foișor și, mai apoi, pe stâncăria unui delușor, clopotnița cu acoperiș ascuțit, cât un potir care se oglindește în apele lacului amenajat la poalele lui; potecile bătătorite sunt mărginite de petice geometrice de iarbă, iar în spatele altarului, jnepeni pitici, într-o nesfârșită plecăciune, contrastând cu brazii argintii, tuile, arțarii, pinii decorativi din parcul din jur, care duc semeț ruga spre cer.

Ne îndreptăm spre mormântul părintelui Arsenie; străbatem tăcuți aleile și, dincolo de biserică, pe poteca de la marginea pădurii din stânga, de pe dealul ușor ondulat, ne trezim într-o mare de lumină ce se revărsa peste noi din „codrul de ceară”, dar și din razele jucăușe și blânde ale soarelui de Brumărel. Doar brazii și tuile nu se pierd cu firea și străjuiesc tăcuți, îmbrăcați în aceeași haină verde-argintie crucile simple din lemn, acoperite în unghiuri drepte de alte bucăți de lemn, asemenea troițelor.

Ne așezăm la rând, în liniște și tihna împresoară totul, până și timpul nu-și mai găsește locul; nu simțim ora petrecută în drumul nostru spre paraclisul de lemn dantelat cu motive florale care împrejmuiește mormântul părintelui, înconjurat, ca întotdeauna de flori. Urcăm apoi, cu grijă pe poteca abruptă și îngustă spre „Casa Sfântului”, peștera săpată în stâncă de Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop care s-a nevoit aici în secolele XV-XVI. Nu ne temem: de jos luminează covorul de frunze, lateral copacii, iar de sus soarele; înăuntru, luminează rugăciunea sfântului care, împreună cu îngerii, așa cum spune condacul, „L-a slăvit pe Dumnezeu”, „în peșteră nevoindu-se, cu răceala pietrei împrietenindu-se”. Sfântul veghează din icoană, candelă aprinsă la Maica Domnului, rugător pentru noi.

Plini de pace și de bucurie, ne îndreptăm spre biserică, unde Sfânta Liturghie își urmează cursul firesc în biserica veche, monument istoric, restaurată în anul 1955.

În 1759, pictura de pe vremea Domniței Zamfira a fost refăcută de zugravul Simeon de la Pitești. Incendiată în 1762, s-au păstrat doar în pronaos, în registrul superior, opt scene din „Acatistul Maicii Domnului”, în exterior, icoana hramului „Sfântul Ioan Evanghelistul” și fragmente din Judecata de Apoi. Al doilea hram al bisericii este „Înălţarea Sfintei Crucii”.  

Biserica este înconjurată de un pavaj cu lespezi rustice. Turla ascuțită de pe acoperișul îmbrăcat în solzi de țiglă smălțuită verde-închis, e prietena pădurilor din jur, care auresc sub soare. Înăuntru, stăm în pronaos și, dinspre altarul ce se deschide spre noi, printr-un iconostas din lemn de arin cu sculptură filigranată, se înalță spre cer cântări îngerești.

Pe catapeteasmă, mari, ireale, strălucesc în lumina care învăpăiază și dealurile din jur, două icoane împărătești impresionante, pictate de părintele Arsenie Boca: Mântuitorul, plutind pe norii cerului și pe arcul unui curcubeu, binecuvintează și ține în mâna stângă o carte deschisă cu texte din Vechiul și Noul Testament; Maica Domnului stă în picioare, cu Pruncul în brațe, cu acoperământ alb pe cap, pe fondul auriu, în relief, înveșmântată ca Împărăteasă în culoarea cerului, ascunsă sub roșul regal al uma­nității ei; ne binecuvintează blând din privirea care caută spre altă lume, arătându-ne, cum, prin rugăciune și ascultare vom putea lepăda „toată grija cea lumească” spre a gusta bucuria adevărată. De același pictor, pe ușile împărătești sunt lucrate icoanele Buneivestiri și ale Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Plecăm împăcați, cu sufletul ușor, cu cuvintele Sfântului Efrem Sirul din pronaosul bisericii: „Suflete, vino-ți în fire și teme-te de Dumnezeu!”.

Biserica „Sfântul Nicolae” Hunedoara

Pornim mai departe și ne oprim în Hunedoara la Biserica „Sfântul Nicolae”, monument istoric, așezată pe malul drept al Cernei. Aici, ne întâmpină cu multă ospitalitate părintele Ioan Georgiu. Pășim în locașul ca o corabie sub formă de cruce, având deasupra pridvorului turnul înalt cu turla roșie, ascuțită ca un catarg, adăugat în 1827. Despărțit de pronaosul împodobit cu icoane printr-un zid lat, asemenea bisericilor de lemn, naosul, cu pictura întunecată de negura vremurilor, este luminat discret de impresionantele icoane împărătești de pe iconostasul din lemn de stejar din secolul al XVII-lea. Una dintre ele poartă inscripția „Constantin zugrav 1648”.

Părintele ne relatează istoria acestui lăcaș, construit prin bunăvoința regelui Matei Corvin, la 1458 pe locul altuia mai vechi, din lemn, și restaurat între 1634-1654, în vremea „prealuminosului craiu Gheorghe Rakoti cel bătrân", așa cum spune textul pisaniei (1654) de deasupra ușii naosului. Ne rugăm împreună cu părintele și cu sfinții cu chipuri șterse, cu linii de o finețe deosebită, de abia deslușindu-se pe alocuri din pâcla întunecată a pereților. Cele patru coloane solide care sprijină turla centrală, circulară, scundă de deasupra naosului, sunt îmbrăcate în motive florale ce-și păstrează formele delicate, chiar dacă negura vremurilor și a tămâiei s-au așternut și peste ele. Aceste ziduri cu grosime de circa un metru sunt păstrătoarele unui tezaur neprețuit de viață religioasă, de rugăciune care veacuri la rând s-a înălțat la cer în această vatră de credință străbună care este ținutul hunedorean.

Mănăstirea Râmeţ, în Munţii Apuseni

Pornim apoi pe cărările toamnei spre o altă „poartă a raiului”, de data aceasta din Munții Apuseni, Mănăstirea Râmeț. Învăluiți de aceeași lumină blândă de sus și dimprejur, urmăm cursul văii Geoagiului, îngustă, ce taie Munții Trascăului și, descoperim vestita lavră, recunoscută ca unul dintre cele mai vechi așezăminte ortodoxe din Transilvania. Înainte de a intra pe sub clopotnița înaltă, albă ca un meterez de cetate, ne privește amenințător creasta pleșuvă a Trascăului, cu colții ei știrbi.

Înăuntru, totul îți taie res­pirația: cele două biserici stau aliniate în mijlocul unui ansamblu monahal rânduit cu multă pricepere și dragoste. În jur sunt chilii, muzeul, magazinul bisericesc, ateliere, case de oaspeți. Dinspre apus, muntele își așază deja, peste biserica mare, umbra cenușie; dinspre răsărit, soarele îşi revarsă aurul razelor peste pădurile îngălbenite şi peste turla ascuţită, verzuie a bisericii vechi.

Martor de nădejde al timpurilor vechi, sfântul locaş are  hramurile „Izvorul Tămăduirii” şi „Naşterea Maicii Domnului”. A trecut prin vremuri zbuciumate, prima atestare documentară datând din secolul al XIV-lea, anul 1377, după inscripţia identificată într-unul din straturile de pictură lăsată de zugravul Mihu de la Crişul Alb, construit pe o vatră monahală mai veche (1214); a fost ridicat de călugării Ghelasie şi Romulus pentru eremiţii din peşterile din munţi; distrus de două ori, în perioada frământată de lupte ale românilor transilvăneni pentru apărarea Ortodoxiei, în 1762, de tunurile generalului Bukow şi, în 1785, ca represalii pentru participarea la răscoala lui Horea; locaşul este refăcut în 1792, devenit apoi, în 1826, biserică de mir. Viaţa monahală este interzisă până în anul 1932 când este redeschisă ca mănăstire de călugări, iar, în 1955, se transformă în mănăstire de maici; este desfiinţată de autorităţile comuniste, reluându-şi statutul oficial în 1969. Refăcută de atâtea ori, de tunuri, de foc, ea a fost distrusă de inundaţii, stând patru ani îngropată în mâl, între 1926-1930, până la înălţimea de 1,50 metri.

Azi ne închinăm în ea pentru că, între 1987-1989 a fost restaurată, ridicată cu 2,08 metri şi depune mărturie a vechimii ei prin straturile de pictură păstrate fragmentar pe pereţii acestui locaş.
Bisericuţa a văzut cum a crescut la poale de munte biserica mare cu hramurile „Adormirea Maicii Domnului” şi „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, înălţată între 1982-1992, după planurile de arhitectură ale preotului Ioan Grecea din Cluj-Napoca, pictată de maestrul Grigore Popescu din Bucureşti. O regăsim la fel de maiestuoasă, cu turla măreaţă, ascuţită, deasupra naosului, secondată lateral de două mai mici, pe acoperişul lat, asemenea bisericilor din Moldova, protejând şirul de ocniţe pictate în interior, aşezate între două brâuri împletite. Intrăm în pridvorul deschis, sprijinit pe coloane sculptate ce poartă ornamente în formă de spirale şi frunze, unite prin semnul Sfintei Cruci, pictat, ca un preambul a frumoasei picturi interioare. De pe bolta Sfântului Altar, ne întâmpină Maica Domnului, deasupra căreia veghează „Cel vechi de Zile”; dinspre El, harul se desprinde ca un porumbel, trupul încadrând-o pe Sfânta Fecioară, iar aripile pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi, mai jos, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, care o înconjoară, cei care sunt şi ocrotitori ai mănăstirii. Pe bolta naosului, tema centrală iconografică este ierarhia cerească: Mântuitorul, ca Pantocrator este înconjurat ca de nişte gărzi de cetele îngerilor, proorocilor, apostolilor, evangheliştilor. Aceeaşi nobleţe delicată izvorăşte din iconostasul şi stranele sculptate în lemn de stejar, realizate cu multă fineţe de sculptorul Remus Dragomir. Pe catapeteasmă strălucesc, încadrate în foiţa de aur, icoanele din lemn de tei, pictate în tempera tot de Grigore Popescu.

Ne închinăm la racla cu moaştele Sfântului Ghelasie, ctitorul acestui locaş şi la icoana Maicii Domnului Pantanassa,Vindecătoarea de cancer. Părăsim cu greu acest loc de pace şi de adâncă liniştire, unde totul este învăluit în tămâie şi rugăciune.

Mănăstirea „Mihai Vodă” de la Turda

În drumul spre casă, ultima oprire este la Mănăstirea „Mihai Vodă” de la Turda, spre care ne îndreptăm străbătând pe aleea largă, potopită de frunzele toamnei, parcul cu arbori mari printre crengile cărora, se joacă raze de lumină. Piatra de temelie a mănăstirii, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” a fost pusă în 2002, la iniţiativa vrednicului de pomenire IPS Bartolomeu Anania, la marginea oraşului Turda, în apropierea Obeliscului ce marchează locul asasinării marelui voievod, în 1601, în tabăra militară. Acest monument a fost realizat în anul 1977 de artiştii Marius Butunoiu şi Vasile Rus Batin. Este înalt de 1601 centimetri, având formă de sabie cu trei laturi, simbolizând anul martiriului şi cele trei ţări române unite de Mihai Viteazul.
În dreapta obeliscului, se află mormântul unde, sub o lespede pe marmură decorată în stil bizantin, odihneşte trupul domnitorului. Nu demult, la Mănăstirea Dealu, din Târgovişte, am văzut locul unde este înmormântat capul voievodului.  

În dreapta, intrăm pe poarta mănăstirii, unde cu bucurie ne aşteaptă o maică, conducându-ne spre biserica ce se înalţă în mijlocul ansamblului chiliilor albe. Toaca răsună, în jurul bisericii chemând maicile la slujba Vecerniei. Urcăm scările înalte ale locaşului măreţ, alcătuit din zid şi cărămidă roşie, copie arhitecturală a vechii Mănăstiri Mihai Vodă din Bucureşti, construită în secolul al XVI-lea. Turla principală şi partea de răsărit a clădirilor sunt încă scăldate în soare. Înăuntru, miroase a var, a pigmenţi, a frescă umedă, iar dincolo de schele, zărim registre de pictură, realizate de pictorul Sorin Efros, de o neasemuită frumuseţe, claritate şi un colorit pastelat, împrumutat din paleta bogată a toamnei. De pe bolta altarului, Maica Domnului şi Pruncul Iisus ne binecuvintează cu mâinile înălţate spre cer, revărsând peste noi marea lor milostivire; din mijlocul bisericii, scăldat în lumina ce se revarsă pe ferestrele cupolei centrale, Mântuitorul ne îmbrăţişează cu privirea blândă sufletele, umplându-le de bucuria întâlnirii cu El. Ascultăm câteva cuvinte despre scurta istorie a acestui sfânt locaş, care ascunde în ea muncă, nevoinţă, iubire, credinţă, despre care vorbeşte acest şantier în urma căruia au mai rămas câteva schele, dezvăluind un ansamblu monahal îmbrăcat în haine de sărbătoare. Apoi, în paraclisul amenajat în clădirea din dreapta, cântările Vecerniei ne adună în jurul stranei, şi Lumina lină ne învăluie inimile şi se aşterne peste toţi, pacea lui Hristos.

Cu ea plecăm în lume, dar nu înainte de a gusta din micile gustări oferite de gazde. Ieşim din parcul răvăşit de mâna răscolitoare a toamnei şi, spre apus, soarele, înainte de a coborî spre alte meleaguri, priveşte spre noi formând printre trunchiuri o cruce de lumină, pe care ne-o dăruieşte la ceas de seară.

Întunericul, se revarsă încet peste lume şi culorile toamnei se sting, topite în amalgamul roşu-violet al apusului. Mergem spre casele noastre mai bogaţi sufleteşte, mulţumind Celui Prea Înalt pentru darurile primite, umplându-ne inimile cu frumuseţile locurilor văzute dar, în primul rând, cu frumuseţile locaşurilor sfinte, unele mai vechi, altele mai noi, păstrând fiecare comoara de preţ a credinţei, descoperită nouă prin icoanele ca nişte ferestre deschise spre cer, urcând într-acolo gândurile noastre.