Elevii și studenții în atenţia Bisericii

La Simpozionul internațional „Misiunea parohiei și a mănăstirii într-o lume în continuă schimbare”, Înaltpreasfinţitul Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, a prezentat comunicarea „Într-o lume în continuă schimbare, Biserica trebuie să-și concentreze atenția, cu predilecție, asupra credincioșilor de mâine: elevii și studenții”, al cărei conţinut este redat în continuare.

Anul 2015 a fost dedicat de către Sfântul Sinod „Misiunii parohiei şi mănăstirii astăzi precum şi Sfântului Ioan Gură de Aur şi marilor păstori de suflete din eparhii”. Toţi marii păstori de suflete, marii părinţi duhovniceşti, au realizat cât de importantă este educaţia religioasă pentru tineri.

Înţeleptul Solomon ne îndeamnă să-l „deprindem pe tânăr cu purtarea pe care trebuie să o aibă şi chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6). Ce să mai spunem de Mântuitorul, Dascălul absolut? Pe contemporanii Săi, şi pe noi pe toţi, „îi învăţa ca Unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei 7, 29).

Sfântul Ioan Gură de Aur, pomenit în mod deosebit anul acesta, constata existenţa pe vremea lui a unei metehne care este mult mai prezentă astăzi. Părinţii se preocupau de viitorul material al copiilor lor, dar le neglijau totalmente sufletul. „Mulţi părinţi ca să dăruiască fiului lor un cal frumos, o casă luxoasă, o moşie bogată, fac orice şi pun toate în lucrare. Dar ca sufletul să fie virtuos şi să fie aplecaţi spre pietate, la acestea nu dau nici o însemnătate... La ceea ce trebuie, aşadar, să ţinem noi, nu-i a face pe copiii noştri bogaţi în bani, în aur, în prisosinţe de acest soi, ci trebuie aşa să facem ca ei să fie bogaţi mai presus de toate în pietate, în înţelepciune şi-n comori de virtute”. Potentaţii de astăzi în locul calului le cumpără o maşină, dar celelalte rămân identice.

Marele pedagog clasic Jan Amos Comenius, citându-l pe Melanchton, scrie că „a forma corect tineretul valorează mai mult decât a cuceri Troia”. El este şi pragmatic: „ce dar mai mare şi mai bun putem aduce societăţii decât să învăţăm şi să cultivăm tineretul? Mai ales când, faţă de moravurile timpului nostru, el a decăzut într-atâta încât trebuie frânat şi constrâns prin acţiunile tuturor”. El va şi menţiona ce înţelege prin educarea tineretului: „a educa tineretul cu prevedere înseamnă a te îngriji dinainte ca sufletele lor să fie ferite de stricăciunea lumii şi ca seminţele onestităţii împlântate în ei să ajungă să încolţească fericit, prin neîncetate îndemnuri şi exemple, apoi ca minţile lor să fie pătrunse de cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu şi a feluritelor Sale zămisliri şi astfel să se obişnuiască să vadă lumea prin lumina lui Dumnezeu, să iubească şi să cinstească pe Părintele luminilor, mai presus de orice”. Dacă cei responsabili cu formarea tinerilor nu-şi fac această nobilă misiune rezultatele se văd peste tot. „Tineretul creşte fără îngrijirea cuvenită, ca şi copacii sălbatici pe care nimeni nu-i plantează, nu-i udă, nu-i altoieşte şi nu-i face să crească drept. Iată cum moravurile şi obiceiurile sălbatice şi nestăpânite cuceresc lumea, oraşele mari şi mici, toate casele şi pe toţi oamenii ale căror trupuri şi suflete se irosesc într-o totală zăpăceală”. (…)

În vremurile moderne şi postmoderne au apărut voci care nu sunt de acord cu educaţia religioasă a tinerilor. O motivaţie a acestora este că n-ar fi respectată libertatea de conştiinţă a copiilor. Ne mai pomenind de faptul că educaţia religioasă a copiilor le oferă acestora premisa de a avea o viaţă spirituală normală şi de a se apropia de Dumnezeu, care nu este un mit, ci cea mai evidentă realitate, subliniem faptul că, la maturitate, aceștia pot liber să opteze pentru o viaţă religioasă sau nu.

Se ştie că-n majoritatea ţărilor europene se face educaţie religioasă în şcolile publice. La noi doar perioada comunistă a produs o sincopă şi, înspre marea noastră uimire, acum, în această libertate, s-au ridicat câteva voci care au sesizat Curtea Constituţională că n-ar fi constituţional articolul 18, aliniatul 2 din Legea nr. 1/2011, care prevedea că cei ce nu vor să facă Religie trebuie să facă cerere. Emil Moise, că acesta este numele contestatarului, pretinde ca cei ce vor să facă Religie trebuie să solicite acest lucru în scris. Spre marea noastră bucurie, părinţii din România, într-o majoritate covârşitoare, au optat pentru ora de Religie. O seamă de părinţi râvnitori s-au asociat în organizaţia „Părinţi pentru ora de Religie”, făcând lobby pentru această modalitate de a-i educa pe tineri. Educaţia religioasă, pe lângă faptul că-i ajută pe copii să se formeze integral, îi face conştienţi de spiritualitatea acestui neam.

Nu numai copiii din România se formează deplin studiind Religia, ci și copiii din întreaga Europă, care-şi are rădăcini creştine. Şi excepțiile superlaicizate, credem noi, regretă această hotărâre de a renunța la ora de Religie. (…) Făcând un arc peste timp şi observând astăzi civilizaţia europeană confruntându-se cu fundamentalisme şi extremisme pe care nu le merită, realizăm cât de importantă ar fi educaţia spirituală a europenilor şi ce valoare colosală au rădăcinile lor creştine. Pornind de la această realitate Vasile Băncilă va argumenta, în faţa unora ce doresc scoaterea Religiei din şcoală, marea ei necesitate. „Unul din fundamentele educaţiei, mai ales în şcoala primară, este învăţământul religios. Sub acest raport, necesitatea formaţiei religioase a învăţătorului e mai mult decât elocventă. Copilului trebuie să i se dea religie. Aceasta e o datorie capitală faţă de sufletul lui şi faţă de sufletul adultului care va fi. E o grozavă încălcare a drepturilor fiinţei omeneşti din partea acelora care ţin copiii departe de Dumnezeu, fie că fac acesta în familie, fie că scot religia din şcoala primară. Să zicem că sunt liberi adulţii să creadă ce vor: dar n-au dreptul să distrugă în copil posibilităţile de a trăi, acum şi mai târziu, religia. Acesta e o tiranie, care le întrece pe toate celelalte. Trebuie să i se lase copilului însuşi posibilitatea să hotărască mai târziu ce atitudine va avea faţă de Dumnezeu, dacă e vorba să discutăm în logica libertară. Dar tocmai aici e punctul cel mai interesant: Vorbind în general, un copil ce a primit educaţie religioasă, poate deveni mai târziu necredincios; dar unul ce n-a primit această educaţie religioasă, nu mai poate deveni, în vârsta matură un om religios. Numai în cazul vocaţiilor religioase excepţionale se întâmplă convertiri”.

Apoi Vasile Băncilă subliniază faptul că ora de Religie, pe lângă faptul că-l educă religios pe copil, îi oferă o educaţie generală sănătoasă. Fără studiul Religiei tânărul n-are o cultură generală temeinică. „Afară de aceasta, zice autorul, copiilor le mai trebuie educaţie religioasă şi fiindcă religia e o pârghie de neînlocuit pentru a face educaţia în general a unui om. Educaţia morală şi socială a copilului găsesc în religie cel mai preţios sprijin”. Un alt filozof foarte cunoscut, Petre Ţuţea, spune că omul needucat religios, fără credinţă, este un handicapat. „Fără Dumnezeu, fără credinţă, omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. S-ar putea aduce multe alte exemple din care reiese că educaţia religioasă este necesară pentru formarea integrală a omului de mâine, creştinului Bisericii noastre din vremurile viitoare.

Familia, Biserica şi școala

Totul începe în familie. Aici e mediul în care se formează viitorul om. Părinţii au o responsabilitate deosebită în ce priveşte devenirea copiilor lor. Sfântul Apostol Pavel e clar în acest sens: „Dacă cineva nu poartă grijă de ai săi și mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credință și este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5, 8). Vestitul pedagog Johann Heinrich Pestalozzi scrie o carte întreagă intitulată: „Cum își învață Gertruda copiii”. Rolul mamei în formarea copiilor este esențial. Și o spune din propria-i experiență. Mama „l-a învățat la sânul ei să gângurească numele lui Dumnezeu”. Mama are credibilitate pentru copilul ei. „Am crezut în mama mea; inima ei mi-a arătat pe Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeul inimii mele, Dumnezeul inimii ei. Nu cunosc alt Dumnezeu. Dumnezeul creierului meu e o himeră; nu cunosc alt Dumnezeu decât pe Dumnezeul inimii mele și mă simt om numai în credința pe care o am în Dumnezeul inimii mele. Dumnezeul minții mele este un Dumnezeu fals, mă pierd adorându-L; Dumnezeul inimii mele este Dumnezeul meu, mă încred în dragostea Lui. Mamă, mamă, tu mi-ai arătat pe Dumnezeu în învățăturile tale și eu L-am găsit în supunerea mea față de tine”. (…)

Nu numai mamele, ci și tații, familia întreagă, au mare responsabilitate față de copiii lor, față de viitorul societății. Unul dintre entuziaștii acestui neam, Ioan Alexandru, de la a cărui moarte se împlinesc 15 ani, spunea: „Familia, iată un loc al practicării înainte de toate a tuturor virtuților, a desăvârșirii morale. Cum ești în familia ta, cum te porți cu cele intime ale tale în gândul și faptele tale controlate de conștiința ta și de ochii celor apropiați ție, te vei purta și cu ceilalți semeni ai tăi... Acolo unde nu-i rânduială, unde nu-i armonia iubirii și a sacrificiului de sine nu-i este dat unui copil să viețuiască”.

Familia creștină este temelia unei Patrii, pentru că aici se nasc și se educă prunci. Și lucrarea aceasta nobilă n-o face numai mama, ci și tata. „Mi-e gândul acum la casele pline de copiii din toată ţara, la ceasul sfânt de seară când tatăl, întors ostenit de la lucru din câmp sau din fabrică, împarte la lumina lămpii, pâine pruncilor, pâine însoţită de cuvânt rar, plin de iubire şi nădăjduire pe acest pământ românesc al părinţilor noştri” (…) Din nefericire, în lumea noastră postmodernă, foarte mulţi oameni nu mai văd aşa familia.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în 2001 sublinia faptul că „totdeauna au existat crize în familie. Astăzi, însă, familia naturală, tradiţională, se află în criză, în mutaţie spre un viitor confuz şi încet, în toată Europa, astfel încât criza familiei este percepută ca simptom al civilizaţiei occidentale, o criză a societăţii contemporane însăşi”. Nu lasă însă problema nerezolvată, pentru că noi, creştinii, nu ne putem pierde optimismul, ci vede ieşirea din criză printr-o colaborare a familiei cu Biserica. Trebuie cultivată sfințenia familiei. Trebuie cultivată legătura „între taina familiei şi taina Bisericii, între taina copilului şi taina persoanei, de vreme ce, pentru a fi Om adevărat, Dumnezeu-Fiul S-a născut din femeie şi a intrat în istorie ca şi copil”.

Iar Biserica trebuie să vină în întâmpinarea familiei, conlucrând la educarea copiilor. E de mare importanţă catehizarea acestora, începând de la grădiniţă şi până la nivelul studiilor superioare. Şcoala îşi va face şi ea misiunea ei, dar, cu gândul că în şcoală se face ora de Religie, nu se poate renunţa de la catehizarea de la biserică. Şi, să nu uităm, participarea la Liturghie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine este un mijloc important de formare a tinerilor.

Școala este un mijloc esențial de formare a tinerilor. Dar școala la noi și-n alte părți s-a organizat pe lângă biserică. Faptul că mai târziu, uneori, fiica și-a renegat mama este un gest de neînțeles. În 1854, de exemplu, s-a deschis școala domnească din Târgu Neamț. Era prezent și domnitorul, care i-a privit pe tineri cu drag și le-a zis: „Iată, copii, școala și Sfânta Biserică, izvoarele mângâierii și ale fericirii sufletești: folosiți-vă de ele și vă luminați și pe Domnul lăudați!”.

Școala și Biserica au mers mână în mână când a fost vorba de formarea tinerei generații. Să ne gândim cât de importante au fost în istorie școlile confesionale de peste tot în spațiul românesc, mai ales în Transilvania. Dascălul și preotul au modelat sufletele copiilor și tinerilor de-a lungul anilor. E adevărat că nu întotdeauna au știut s-o facă la modul absolut al cuvântului. De aceea, Părintele Toma Chiricuță se întreba retoric: „Suntem suficient aprovizionați, noi, născătorii și educatorii copilului, adolescentului și a tânărului, cu înțelegere, iubire și jertfă, pentru a-i călăuzi? Avem noi, părinții și învățătorii, îndestulătoare bo­găție de adevăr, de bine și de frumos în fagurul sufletului nostru, spre a hrăni cu mierea lui sufletul generației care se ridică, în așa fel încât, atunci când se va plini vremea, să-i putem încre­dința ei lucrarea și rodirea de mâine a stupului Patriei noastre? Iată, gânduri, iată, griji și întrebări, pe care este bine ca să ni le punem cu seriozitate și cu putere, în această vreme, noi, oamenii maturi ai generației actuale, prin care gândește și trăiește neamul”.

Dacă suntem obiectivi vom recunoaște că nici părinții, nici preoții, nici dascălii nu se pot mulțumi cu rezultatul misiunii lor. În ce-i privește pe părinți, nu toți au o viață religioasă profundă; preoții, nu toți sunt râvnitori; iar dascălii, nu toți au o harismă pedagogică specială. Ne încurajează faptul că, totuși, mulți tineri sunt binecrescuți. Dar sunt și mulți care nu au o viață de creștini practicanți.

Octavian Goga, la timpul său, constata că mulți intelectuali nu mai au o viață spirituală normală. Și lucrul acesta se întâmplă și astăzi. Iată, ce zice el: „Și acum, iartă-mă și nu te supăra pe mine, dacă, fără a-ți cere un semn, stau și mă întreb care este credința dumitale, mult lăudat intelectual al nației mele? Când ai pornit de acolo, din căsuţa de la ţară, şi te-ai dus la şcoală, mai ziceai «Tatăl nostru» seara şi visai cu iele şi pricolici. Duceai în suflet moştenirea din bătrâni: o candelă care licărea în taină şi-ţi lumina drumul. Dar ţi s-a risipit moştenirea asta. S-a spulberat zi de zi şi s-a fărâmiţat în calea ta. Şi, fără să vreau, îmi vine în minte o problemă atât de mare şi atât de nebăgată în seamă a vremii noastre frământate de patimi mici: educaţia religioasă a cărturărimii noastre. Nu găsiţi că ar trebui făcut ceva pentru a ne salva tineretul, dându-i dascăli luminaţi, cari în şcolile secundare să-l înveţe credinţa în Dumnezeu, şi preoţi cu guri de aur cari să cuvânteze acolo, în centrele studenţimii noastre universitare? Fiindcă, aşa cum suntem astăzi, noi nu ştim ce vrem şi nu ştim unde mergem”.

Așadar, e nevoie de dascăli de Religie luminați și preoți cu guri de aur, care să îndrepte această stare de lucruri.

Succesul stă în buna conlucrare

Pentru a ajunge la buna formare a tinerilor, familia, Biserica și școala trebuie să-și armonizeze eforturile. Familia, numită de Sfântul Ioan Gură de Aur „Biserica mică”, face începutul. Biserica îl acompaniază, iar școala îl desăvârșește. Comuniunea dintre soți, care nasc și cresc copii, este icoana comuniunii dintre Hristos și Biserică.

Vorbind despre normala comuniune dintre soți, care creează un cadru potrivit pentru educarea copiilor, nu înseamnă că am și realizat-o. Iar slujitorii Bisericii, care-i încreștinează pe prunci și-i catehizează, nu întotdeauna sunt consecvenți cu misiunea lor. Ce să zicem de școală și de dascălul de Religie? Și școala își are sincopele ei. În ce privește familia, observăm cum în jurul nostru comuniunea familială se deteriorează pe zi ce trece. În pofida mulțimii de cărți scrise, a seminariilor și întrunirilor de specialitate, soții continuă să se înstrăineze unul de celălalt, părinții să se îndepărteze de copii și copiii de părinți. Și, de fapt, mulți nu-și dau seama că nu numai familia „modernă” este o problemă, ci modul de viață „modern”. Se cheltuiesc bani mulți pentru programe și întruniri, dar problema reală nu este atinsă. Problema reală este aceea că în familii nu se mai trăiește o viață creștină. Viața creștină presupune ca familia să aibă un părinte duhovnic. Un dascăl care s-o povățuiască pe calea mântuirii. Un duhovnic în fața căruia soții și copiii să-și dezlege baierele sufletului. Viața creștină presupune ca membrii familiei să facă patru lucruri împreună: să se roage împreună acasă, să stea la masă împreună, să participe duminica la Sfânta Liturghie împreună și să iasă la o destindere agreabilă împreună.

La începutul anului școlar 2015-2016, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a trimis un mesaj care sublinia tocmai nevoia cooperării dintre familie, școală și Biserică în educarea copiilor.

Spicuim câteva idei importante din acest mesaj: „Întrucât bazele educației se pun în familie, zice Preafericirea Sa, este esențial ca părinții, bunicii și rudele elevilor să conștientizeze rolul major pe care îl au în formarea perso­nalității acestora și, mai precis, în formarea caracterelor, în promovarea valorilor perene sau permanente și în protejarea copiilor de anturajele nocive și de unele influențe negative ale internetului”.

Urmează apoi școala: „Dacă bazele educației se pun în familie, școala are rolul de a continua actul educativ, atât prin oferirea unui bagaj infor­mațional riguros, cât mai ales prin formarea personalității depline e elevului, dornic să participe la viața comunității, prin calități reale și spirit creator, deoarece informarea, fără o formare spirituală a omului, nu dezvoltă persoana ca ființă comunională și relațională”. Iar Biserica, „prin rolul ei edu­cațional și călăuzitor de veacuri, dorește să vină în întâmpinarea nevoilor societății, constituindu-se într-un reper spiritual și un sprijin moral atât în vremuri bune, cât și în situații de criză”. Conștientă că omul ca să fie om trebuie format, Biserica își dă seama cât de important este îndemnul Înțeleptului Solomon: „Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Pilde 22, 6). Și încearcă să-l pună în practică.