Istoria lemnului crucii Mântuitorului

Într-una din epistolele sale, Sfântul Apostol Pavel menționează faptul că „Dumnezeu nu este al neorânduielii” (I Corinteni 14, 33), de aceea trebuie să fim conștienți că în ceea ce privește relația Lui cu lumea, precum crearea, mântuirea și judecarea acesteia, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, ci totul se petrece conform unui plan bine stabilit, după cum vom vedea în cele ce urmează.

În timpul activității publice a Domnului Hristos, înainte ca vreunul dintre Sfinții Săi Apostoli ori dintre evrei să fi știut că Acesta va fi condamnat la moarte și răstignit, Mântuitorul a afirmat: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie. Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Luca 9, 23 și Matei 10, 38).

Întrucât neamul omenesc a fost eliberat din robia diavolului prin moartea Domnului Hristos pe cruce și prin evenimentele care i-au urmat, în cuvântul nostru de astăzi vom vorbi despre „Sfânta Cruce”. Cu toate că termenul de „cruce” are mai multe sensuri, în cele ce urmează ne vom referi doar la lemnul pe care a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu întrupat. Pentru a cunoaște istoria lemnului crucii Mântuitorului lumii, trebuie să ne întoarcem până la patriarhul Avraam, părintele poporului ales, în timpul căruia locuitorii renumitelor cetăți Sodoma și Gomora să­vârșeau păcate contra firii. Aceste fărădelegi au aprins mânia lui Dumnezeu, care i-a grăit lui Avraam: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei este mare și păcatul lor cumplit de greu. Aşadar, Mă voi pogorî şi voi vedea dacă faptele lor sunt cu adevărat așa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor” (Facere 18, 20-21). Deoarece în Sodoma locuia Lot, nepotul lui Avraam, împreună cu familia sa, patriarhul s-a temut că pedeapsa lui Dumnezeu îi va lovi și pe aceștia și, cunoscându-i că sunt oameni drepți, a început cu Dumnezeu un dialog, sau mai bine spus o tocmeală, care dovedește puterea de mijlocire a unui om cu viață curată înaintea Creatorului cerului și al pământului. Astfel, Avraam i-a zis lui Dumnezeu: „«Îl vei pierde Tu oare pe cel drept odată cu cel păcătos? Și îi va fi oare celui drept ca și cum ar fi păcătos?” (…) Întrucât în Sodoma nu existau zece oameni drepți, Dumnezeu a trimis doi îngeri în această cetate (…) „îngerii, din mila Domnului, l-au apucat de mână, pe el şi pe femeia lui şi pe cele două fete ale lui. Şi a fost că după ce l-au scos afară, unul dintre ei a zis: «Scapă-ţi viaţa! Să nu te uiţi înapoia ta, nici să te opreşti în câmpie, ci fugi în munte, ca nu cumva să fii mistuit împreună cu locuitorii cetății!». Atunci Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi Gomora pucioasă şi foc din cer, şi a nimicit cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi tot ce odrăslea din pământ. Femeia lui Lot însă s-a uitat înapoi şi s-a prefăcut în stâlp de sare. Iar Lot s-a aşezat în munte, împreună cu cele două fete ale sale, şi a locuit într-o peşteră, el şi cele două fete ale sale” (Facere 19, 1-17; 24-26 și 30-38) (…) După ce a aflat modul în care fiicele sale au rămas însărcinate, Lot s-a necăjit foarte mult şi l-a întrebat pe Avraam, unchiul său, ce să facă pentru a i se ierta păcatul incestului. Avraam i-a dat nepotului său trei vreascuri uscate și i-a zis să le sădească într-un loc anume în pământ şi să aducă în fiecare zi apă din Iordan pentru a le uda, iar când lemnele vor înverzi, atunci să ştie că păcatul i-a fost iertat de către Dumnezeu. Lot a ascultat de sfatul unchiului său, a sădit cele trei surcele în pământ şi aducea zilnic apă din Iordan, care era departe de locul unde se găseau lemnele. Diavolul însă nu voia ca păcatul lui Lot să fie iertat, de aceea îi bea pe ascuns apa din ulcior, îi apărea nepotului lui Avraam sub forma unui cerşetor însetat şi-i cerea apă să bea, lua chip de şarpe şi speria asinul lui Lot, care vărsa apa şi multe altele. Cu toate acestea, nepotul lui Avraam ajungea în fiecare zi cu câteva picături de apă la vreascuri şi le uda. După trei ani lemnele au înverzit şi din ele a crescut un copac falnic. Pe locul unde a crescut acel arbore se găseşte astăzi mănăstirea Sfintei Cruci din Ierusalim.

Regele Solomon a zidit templul din Ierusalim, iar tâmplarii lui au tăiat copacul lui Lot pentru lucrări. Tulpina acestuia însă era atât de tare, încât nu a putut fi prelucrată şi a fost abandonată la marginea cetății, de unde a ajuns cu vremea în scăldătoarea Vitezda.

În timpul Domnului Hristos, această scăldătoare era foarte renumită între evrei (…) La scăldătoarea Vitezda, Domnul Hristos a vindecat un slăbănog, care era bolnav de treizeci şi opt de ani (Ioan 5, 5-16), prilej cu care avem convingerea că a văzut lemnul lui Lot de acolo. Când conducătorii poporului ales au obţinut de la Pilat condamnarea la moarte a Mântuitorului, iar guvernatorul le-a spus: „Luaţi-l şi răstigniţi-l” (Ioan 19, 6), aceștia au poruncit să fie adus lemnul lui Lot din scăldătoarea Vitezda, aflată în apropierea pretoriului roman, pentru că lemnul respectiv era renumit pentru duritatea și greutatea lui. Cărându-și crucea, Domnul Hristos a căzut de mai multe ori sub povara ei, iar soldații care Îl escortau „au silit pe un trecător care venea din ţarină, pe Simon Cireneul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, să-I ducă crucea. Şi L-au dus la locul Golgota, care se tâlcuieşte Locul Căpăţânii. Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. Şi L-au răstignit şi şi-au împărţit hainele Lui, aruncând sorţi pe ele, care ce să ia” (Marcu 15, 21-24).

Istoria Golgotei

Pentru a cunoaște istoria Golgotei, locul în care a fost răstignit Mântuitorul lumii, trebuie să se întoarcem până la Noe și la potopul din timpul său. După ce Adam și Eva au fost alungați din rai, au avut mai mulți copii, iar lumea a început să se înmul­țească pe pământ, devenind tot mai păcătoasă (…) La porunca lui Dumnezeu, Noe a construit o corabie, în care a urcat câte șapte perechi de animale și păsări curate și câte o pereche de animale și păsări necurate, iar înainte de a intra el cu familia sa, a adus în arcă şi craniul lui Adam, care fusese îngropat într-un loc cunoscut de toți urmașii săi (…) După ce potopul a încetat, apele s-au retras și pământul s-a zvântat (…) „i-a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii săi şi le-a zis: «Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi stăpâniţi-l!»” (Facere 9, 1), repetând cuvintele pe care le-a adresat lui Adam și Eva, după ce i-a creat și i-a așezat în grădina din Eden, dar de această dată Dumnezeu a adăugat: „Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului, toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea pe mâna voastră le-am dat. Tot ce se mişcă şi tot ce trăieşte să vă fie de mâncare; aşa cum iarba verde, pe toate vi le-am dat” (Facere 9, 2-3).

Dacă primii oameni care au trăit pe pământ nu s-au hrănit cu carne, Noe și urmașii lui au primit această binecuvântare din partea lui Dumnezeu, datorită faptului că Noe a salvat animalele și păsările de la înec, luându-le cu el în corabie.

După ce Noe a fost binecuvântat de Dumnezeu, asemenea protopărinților Adam și Eva, a îngropat craniul lui Adam sub un dâmb, pe care l-a numit „Locul căpăţânii”, „căruia pe evreieşte i se zice Golgota” (Ioan 19, 17).

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, crucea Domnului Hristos a fost înfiptă pe culmea Golgotei, deasupra craniului lui Adam. În momentul în care Mântuitorul și-a dat duhul pe cruce, „pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat” (Matei 27, 51), iar sângele Domnului Hristos s-a prelins printr-o crăpătură până pe craniul lui Adam, spălându-i păcatul din rai și, precum „printr-un om a venit moartea, tot printr-un om a venit şi învierea morţilor, căci după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia întru Hristos” (I Corinteni 15, 21-22) (…)

Din cele prezentate până acum am constatat că Dumnezeu săvârșește în lume nenumărate minuni, iar ceea ce constituie pentru cei lipsiți de credință simple coincidențe sau jocuri ale hazardului, pentru noi, cei luminați de credință, reprezintă lucrarea înțeleaptă a Atotputernicului Dumnezeu în creația Sa.

Cu toate că și astăzi lumea este păcătoasă, ca în timpul lui Noe, Dumnezeu a făgăduit că nu o va mai pierde prin potop, ceea ce este liniștitor pentru noi. Și în zilele noastre sunt oameni care săvârșesc păcate contra firii, asemenea celor din Sodoma și Gomora. În ultima vreme, aceștia vor să se căsătorească între ei și chiar să înfieze copii. Unele state le-au permis acest lucru, iar anumite culte religioase chiar îi cunună.

Dacă în vremea patriarhului Avraam și a lui Lot nu fusese revelată încă nici măcar Legea Vechiului Testament, iar oamenii erau călăuziți doar de glasul propriei conștiințe, căci, după cum a afirmat Apostolul neamurilor, „păgânii, care nu au lege, din fire fac cele ale legii, ei fără să aibă lege îşi sunt loruşi lege; ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi apără” (Romani 2, 14-15), iar Dumnezeu s-a mâniat cumplit și a pierdut cetățile Sodoma și Gomora „cu pucioasă și foc din cer” (Facere 19, 24), creștinii de astăzi nu pot aduce niciun argument pentru a justifica astfel de păcate, de vreme ce Domnul Hristos a spus: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi grăit, păcat nu ar avea; dar acum ei nu au cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15, 22). Ținând cont de acest avertisment al Mântuitorului, să ne îndepărtăm de orice păcat și să trăim în virtute, pentru că Dreptul Judecător, care va răsplăti tuturor oamenilor după faptele lor, „pe cei răi cu rău îi va pierde” (Matei 21, 41), iar celor buni le va găti loc în rai, alături de Maica Domnului și de toți sfinții.