Libertatea, un dar care trebuie mereu câștigat

La Casa de Cultură a Studenților din Cluj-Napoca a avut loc o conferință cu tema „Prizonierii libertăților promise”, organizată de Liga Studenților din Cluj și care i-a avut ca invitați pe Teodor Baconschi și Radu Preda.

Conferința de la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj-Napoca se înscrie într-un proiect mai amplu al Ligii Studenţilor din Cluj, un ciclu de conferințe despre valorile autentice românești şi despre problemele lumii contemporane. De data aceasta, Teodor Baconschi și Radu Preda au vorbit despre libertate, atât în context istoric și social, cât și sub aspect filosofic și teologic.

La conferință a participat, alături de studenți, Înaltpreasfințitul Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, precum și numeroși intelectuali clujeni.  

Introducerea în problematica libertății a fost făcută de Teodor Baconschi, care a afirmat că libertatea este „un orizont: cu cât te adâncești în libertate cu atât constați că ea este mai îndepărtată de tine. Cert este că, potrivit multor filosofii și învățături creștine, suntem echipați cu acest atribut al libertății prin naștere, nu este altceva decât un dar, o dimensiune prin care ne putem umaniza. În absența libertății nu ne mai putem distinge de regnul animal, iar în absolutizarea libertății riscăm să ne substituim lui Dumnezeu care este Atotliber, spre deosebire de noi, trăitori într-o libertate mereu moderată de circumstanțe, de presiunea istoriei, de limitele noastre fizice, sau intelectuale. Oricum ar fi, aceasta este valoarea capitală a tuturor viziunilor despre lume mai conservatoare, care susțin că libertatea este supremul atribut al omului, idealul spre care trebuie să tindă, valoarea pe care trebuie să o apere, iar un om care își pierde libertatea își pierde definiția de sine, conturul, identitatea profundă și cea socială”.

Pentru că libertatea este cu atât mai dorită, atunci când este limitată, „dictatura ne-a persmis să facem experiența libertății interioare, să facem distincția între libertatea exterioră și cea interioară. O lege paradoxală pare să susțină că, cu cât ești mai liber în afară, ești mai puțin liber înăuntru, și invers, cu cât ești mai constrâns de anumite împrejurări istorice, cu cât sunt mai limitate mișcările tale la vedere, cu atât mai mult se deschid căile libertății lăuntrice. Am putea spune, luând în calcul pilda celor trecuți prin închisorile comuniste ca deținuți politici, că acesta este un adevăr, că «Jurnalul fericirii» al lui Nicolae Steinhardt nu ar fi putut fi scris neapărat în libertate. Această observație nu o să ne trimită la concluzia aberantă că e mai bine să nu ai libertarte exterioară. Dar, e cert că omul, odată constrâns din afară de o ideologie dictatorială, sau de un război, sau de orice altă experiență limită, își găsește în el însuși, în intimitatea lui sufletească și în viața lui intelectuală capacitatea de a rămâne o ființă liberă și de a-și afirma libertatea într-un mod mai spornic, câteodată mai creator”, a spus Teodor Baconschi. Acesta a completat că în ordinea libertății exterioare există și limite inevitabile, pentru că oamenii nu sunt omniprezenți, la fel ca Dumnezeu, iar „carcasa aceasta biologică, care este suportul vieții noastre intelectuale, psihologice, este și ea fragilă”.

Radu Preda a observat, exemplificând cu o întâmplare personală, pe vremea când era elev, în perioada regimului comunist, că „libertatea, dacă o descriem în termeni plastici, este o întâlnire, un interval. Majoritatea dintre noi facem experiența libertății fie într-o manieră rebelă, adolescentină”, fie se poate întâmpla ca unii să ajungă la vârste destul de înaintate fără să fi avut întâlnirea cu libertatea. „O mare problemă a societății noastre de astăzi este că sunt foarte mulți oameni care nu au aflat că sunt liberi”, deși, de exemplu, această libertate este afirmată mereu, duminică de duminică, la Sfânta Evanghelie, în biserică. Astfel, deși este un dar oferit tuturor la naștere, „libertatea este o chestiune de minoritate, nu toți știu că sunt liberi.

Toate virtuțile sunt calități de minoritar, așa cum arată literatura patristică și Scriptura. Dorința noastră este să facem cunoscute aceste lucruri la cât mai mulți, dar nu toți, nici măcar noi înșine, nu suntem consecvenți, nu suntem tot timpul la aceeași temperatură, înălțime, densitate. Avem scăpări, avem variațiuni care ne rușinează, dacă avem conștiință de sine și, pe de altă parte, ne feresc, dacă le conștientizăm, de așteptări false”.

Libertatea poate fi privită ca forță a argumentului: „Când ești liber, când ai argument. Libertatea nu este o stare de sine, de la sine înțeleasă, iar dictatura înseamnă o încapsulare într-un criteriu rigid de care te eliberezi recuperând ceea ce acel criteriu excludea, și anume faptul că eu pot să aleg, că pot să am argumente pentru a alege una sau alta”. În acest sens, cei care au trăit în cele două regimuri, cel comunist și cel democratic, pot fi numiți „copii ai libertății”: „am fost realmente puși în situația de a trece de la un regim care nu ne permitea să avem opțiuni libere, la unul care ne oferă atât de multe opțiuni încât suspendă libertatea însăși. Dușamnul absolut al libertății nu este robia, ci «libertățile», pulverizarea libertății (…) Libertatea este o experiență care niciodată nu se epuizează. Conform exprimării lui Andrei Scrima, nimeni nu a epuizat Ortodoxia. Putem forța această formulă și putem spune că nimeni nu a putut spune vreodată cu dovezi că a epuizat libertatea”. Radu Preda consideră că cel care pornește pe drumul libertății are nevoie de un maestru sau de o întâmplare care să determine această ieșire din obșnuit, în această „aventură” a libertății. „Tema libertății este legată de raportul maestru – discipol, ucenic. Cineva trebuie să te învețe, este una din valorile inefabile pentru care trebuie să te exersezi. Libertatea de a nu alege: poate fi și aceasta o alegere. Trebuie să fim educați să fim liberi. Este ca și cateheza: prin Botez primim pregustarea împlinirii de creștin, dar avem nevoie de cateheză, avem nevoie de predica Bisericii, avem nevoie de frecventarea ei, la nivel sacramental. Or, libertatea, ca dar divin, nu ca atribut laic al unei societăți oarecare, trebuie și ea învățată”. În acest context, al teologiei, creștinismul apare ca „religia libertății, care îl face pe om să fie autonom, iar Dumnezeu i-a dat libertate omului de a-L accepta sau de a-L refuza”, a mai spus Radu Preda.

Povara libertății și a responsabilității

Pe de altă parte, Teodor Baconschi consideră că este importantă „o civilizație a libertății”, în care libertatea poate fi exersată, mai degrabă decât „o școală unde se învață libertatea, un curs scurt de câteva lecții unde se învață libertatea (…) Libertatea este un dar înnăscut, dar, în același timp, foarte puțină lume își asumă povara libertății, este conectată cu responsabilitatea care rezultă din faptul că ești liber, și, pe de altă parte, te obligă mereu să fii în tensiune. Atunci când o instanță profană pretinde că are dreptul să-ți rânduiască fiecare clipă din viață, statul providență modern, statele totalitare moderne asta au făcut. De ce au avut atâta succes, ne putem întreba. Pentru că s-a bazat pe complicitatea unei majorități. Nimeni nu putea impune o dictatură fără acest suport, al unei majorități, iar asta se vede și din ușurința cu care se prăbușesc dictaturile când toată lumea are brusc revelația că ele aveau picioare de lut. Acest lucru este posibil în istorie pentru că foarte puțină lume își dorește cu adevărat să fie liberă. Cei mai mulți dintre noi vor să fie dresați social, protejați de instanțe de tip stat, sau altceva, și se mulțumesc sau chiar caută confortul conformismului social”.

Prin acest conformism „este suspendată facultatea critică, facultatea propriei judecăți, care te-ar putea alerta, ar putea ridica semne de întrebare, te-ar pune în situația de a refuza drumul pe care merge turma, majoritatea tăcută și conformistă. Societățile sunt dominate de oameni care preferă servitutea voluntară, care o cultivă (…) Derogările acestea de la taina propriei libertăți, însumate, dau o masă conformistă de oameni care nu vor să fie liberi. Am impresia că e o fatalitate. Niciodată nu vom avea o societate de oameni predominant liberi. Majoritatea vor gândi cu capul altora, vor prelua ideile și formulările altora, vor fi mimetici, vor fi conformiști, se vor da cu orice formă de putere, deja instalată”.

Astfel, Teodor Baconschi observă că pentru mulți „e mai simplu să supraviețuiești ca ființă ne-liberă. Libertatea nu e doar povară, responsabilitate, tensiunea unei judecăți critice, stresul pe care ți-l dă ieșirea din turmă, individualizarea ta, acestea sunt niște fapte care devin aproape eroice, pentru că noi suntem și biologic echipați pentru acest conformism de supraviețuire. În «turmă» suntem protejați de ceilalți (…) există un coletivism de supraviețuire. Nu doar libertarienii sau adepții acestei doctrine politice, ci oamenii liberi ca atare sunt întotdeauna minoritari”.

Libertatea voluntară responsabilă înseamnă și un fel de ponderare, „să îți dai seama ce te interesează în primul rând, pentru a te putea exprima, - dacă ieșiți din servitutea voluntară intrați în zona creației, a celor care lasă în urma lor ceva semnificativ, a celor care modifică, cât de puțin drumul umanității către un posibil mai bine. Nu poți să fii creator dacă nu ai libertate. Sunt co-substanțiale aceste două valori. Omul care nici nu își pune problema libertății, în sens filosofic și spiritual, nu va ajunge să fie un creator, va fi un imitator, un reproducător, care perpetuează ceea ce s-a creat deja, ceea ce e deja consumat, exprimat, experimentat în societatea lui”. Și aici apare libertatea, opțiunea de a face parte „din minoritatea mereu tulburată, agitată, apăsată a celor care își asumă libertatea de a ieși din mulțime, cu argumentele necesare, căutând aceste argumente, perfecționându-se pe ei înșiși, pentru a putea să reprezinte un model pentru ceilalți, sau o viață de conformism cenușiu, în care iau de bun tot ce am găsit la venirea mea în lume, și am de gând să las totul tot în aceiași termeni pentru că nu e chemarea mea să întorc lumea pe dos, sau să o fac mai bună, sau să o înțeleg”.

Teodor Baconschi atrage atenția că „nu există un spririt cenușiu dintr-o carență nativă, nu i-a dat Creatorul suficienți talanți… Nu! Parabola talanților este o bună ilustrare a libertății active, pe care ne-o cere Dumnezeu. «Dumnezeu îți dă, dar nu îți pune și în traistă», este un ecou proverbial al acestei parabole a talanților, și care reprezintă o perfectă metaforă a libertății care se angajează în propria ei depășire, în propria ei sporire. Avem mai multe sau mai puține daruri de la naștere, dar depinde numai de noi dacă la îngropăm sau le înmulțim. Aici, fiecare persoană are de dat un răspuns. Totuși, conformistul este cel care și-a îngropat talantul (…) Toți suntem conștienți că avem un talant sau mai mulți, dar chestiunea este că nu cantitatea contează, ci atitudinea: în ce măsură răspund darului divin înmulțindu-l. Nu-l poți înmulți în condiții de sclavie, în condiții de conformism lipsit de orice discernământ”.

Făcând referire la faptul că Radu Preda conduce un institut care are ca obiectiv reconstituirea memoriei rezistenței anticomuniste în societatea românească, Teodor Baconschi afirmă că rezistenții, de la cei din munți, până la cei din orice mediu social, au fost minoritari, „pentru că nu aveam suficiente generații care să fi trăit în libertate, libertate civică, politică, intelectuală, asociată cu simțul critic și care să fi apărat libertatea într-un mod mai eficient. E un fapt care ar trebui să ne determine să ne asumăm libertatea de astăzi într-un mod mult mai puțin inerțial, mai comod. Să nu o mai luăm ca pe ceva subînțeles, să înțelegem că este fragilă, că nu este ireversibilă și că nu este fructificată la adevăratul ei potențial. Dacă românii și-ar asuma, în ansamblul lor, și cu fiecare în parte, într-un mod mai lucid taina propriei libertăți, noi am putea evolua ca națiune mai rapid, am putea să creăm mai mult, am putea să fim o națiune mai matură psihologic, mai puțin expusă la derapaje de tip totalitar, am putea să protejăm toate valorile corelative cu libertatea într-un mod mai solidar și mai eficient”.

Teodor Baconschi a atras atenția că sunt unii care înțeleg libertatea doar la modul vulgar: „Mulți vor da răspunsul clasic incorect «să fac ce vreau», nu vor merge mai departe de asta, nu vor spune «să dau tot ce e mai bun în mine», nu vor spune «să mă cunosc cât mai profund», nu vor spune «să las ceva în urma mea»... Ei definesc libertatea în mod steril. Dacă spui doar că «libertatea este să fac ce vreau», în primul rând că este o iluzie, și, în al doilea rând, nu vei culege niciodată roadele libertății în condițiile în care faci din ea doar un rezervor de capricii personale. A face «ce vreau» înseamnă a transgresa orice normă dacă nu sunt prins, a sfida drepturi ale altora sau sensibilitatea altora”. Astfel, „este o iluzie libertatea celui care spune că face ce vrea pentru că legile, personalitatea semenilor noștri, interacțiunile sociale care sunt codificate, nu sunt aleatorii, toate aceste lucruri ne mărginesc libertatea. Generația care a trecut cu un picior în comunism și cu un picior în democrația de tip liberal (…) a ieșit dintr-o cușcă și a căzut într-un soi de haos, în care toată lumea pare să facă ce vrea, să spună ce gândește fără să trăiască libertatea ca sursă de autocuoaștere, de creație, de responsabilitate socială față de binele comun. Iată libertatea frumoasă, care înobilează, care îmbogățește, care definește personalitatea”.

Istoria recentă trebuie cunoscută

La rândul lui, Radu Preda a subliniat că „un om cu și de caracter își limitează libertatea într-un mod constructiv. Va încerca să vadă în oricine un potențial real, nu metaforic. Este nevoie de o cultură a libertății, iar o libertate asumată nu poate crește în lipsa unei culturi a libertății (...) Ne aflăm într-un moment al istoriei sociale și culturale și sufletești a societății românești în care ne pregătim, peste câteva luni, să sărbătorim cei 100 de ani de unitate. Din cei 100 de ani, peste jumătate noi am trăit în regimuri autoritariste, dictatoriale și totalitare (...) Avem nevoie de un mediu, de o cultură a libertății (..) Câți dintre noi schimbăm culturi, orașe, civilizații, astfel încât să avem această forță de a face comparații, de a vedea și partea bună chiar în țărișoara noastră, chiar dacă nu ne place de ea și ne lamentăm. O cultură a libertății înseamnă și să ai instrumentele unei bune informări”.

Comunismul a oferit, în mod paradoxal un sugestiv, convingător și dramatic exemplu de libertate, susține Radu Preda: „Într-un regim în care ai fost limitat fizic, intelectual, geografic, ai reușit totuși să faci experiența libertății precum Steinhardt, în deja citatul «Jurnal al fericirii», în care a intrat condamnat politic, dar din care a evadat sufletește, spiritual, convertindu-se”. În regimul comunist au fost mărturii nenumărate ale libertății, în care „unele ciocănesc cu sfială la ușa sfințeniei, calendarul cu sfinții bate clar minutele din istoria umanității. Noi avem un capitol copleșitor care a bătut ritmul libertății în plină teroare: la Pitești, la Aiud, la Gherla, la Sighet, la Periprava și peste tot unde, în România aceasta, răul întrupat și-a făcut de cap, inclusiv într-o formă nearticulată ca atare”.

Radu Preda a anunțat că institutul pe care îl conduce, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER), pregătește chiar de Ziua Copilului o plângere penală: „Statul român și-a permis să-și omoare copiii cu brutalitate, mai cu seamă pe cei care nu aveau apărare, care erau considerați cu handicap sever, ireversibil. Sunt peste 10.000. Noi, la Institut avem dovada a cel puțin 2000, peste tot în România.

Libertatea este prețioasă pentru că este un turnesol fundamental și al modului în care noi știm să ne raportăm nu doar la noi înșine, ci mai cu seamă la ceilalți (…) E adevărat, libertatea genuină este cea în care te cunoști mai bine, dar tot libertatea este cea în care se vede în ce chip și ce mod te raportezi la celălalt, sunt liber doar în raport cu cineva. Cu mine însumi, dar și în raport cu cel de lângă mine. Or, noi dacă am reușit «performanța» de a avea progromuri, de a avea măceluri ale inocenților, pentru că gardienii erau români - nu erau nici evrei, nici unguri -, care au făcut ce s-a întâmplat la Pitești sau în alte părți. Nu vreau să vă insuflu un dispreț de sine, dar să ne întrebăm cum a putut acest popor profund creștin să scoată la suprafață atâta ură, atâta dușmănie, animalitate. Teologic avem un răspuns care nu e facil, dar cred că e valabil: ne-a încercat vrăjmașul fundamental. Noi am trecut de două ori printr-o experiență dramatică în comunism. Am forjat civismul atunci când el nu era dorit, era urmărit, și ne-am luptat cu diavolul atunci când existența lui era negată. Avem toate argumentele să fim o societate mai bună și mai profundă spiritual (…) Nu ne cunoaștem foarte bine istoria și trebuie să ne dăm seama că nu am fost toți colaboratori, ci că am avut în mijlocul nostru sfinți cunoscuți și necunoscuți, pe care este momentul să îi aducem în față, nu pentru a ne scuza, noi înșine, pentru a găsi alibiuri. Sursa profundă a civismului, dincolo de toate teoriile contractualismului, a implicării în cetate, este sfințenia. Un om care nu are nici un interes propriu este cel mai bun să mă conducă. Dezinteresul, negarea de sine, aceste trăsături sunt bine plăcute lui Dumnezeu”.

Radu Preda susține că la democrație nu există alternativă, iar „comunismul este moartea oricărei libertăți. Nu este alternativă politică, nu este ofertă politică. A-l compara cu orice altă ofertă, liberalism, social-democrație etc. este inexact și ilegitim. Comunismul este altceva, este o religie răsturnată, eshatologie atee, nu este corect politic. Comunismul presupune ca toți ceilalți actori publici să dispară, prin împușcare sau prin exil”.

Pentru societatea actuală „este foarte important să ai o memorie a suferinței, pentru că prin ea vine și terapia, iar oamenii liberi sunt de multe ori cei care sunt capabili să spună unde doare (…) Un om liber este un om empatic, libertatea este profundă în empatie. Libertatea și iubirea sunt fețele aceleiași virtuți, iar părintele Bartolomeu Anania a fost un astfel de om”.

De asemenea, Radu Preda a mai menționat că o problemă care trebuie discutată este raportul Ortodoxiei cu Mișcarea legionară: „Este un moment de maturitate intelectuală, istoriografică și spirituală de a lămuri că am avut capitole în istoria recentă a României, în care mai binele a fost dușmanul real al binelui. Că am avut momente de confuzie, în care clasa politică o luase razna, în care corupția fusese până sub acoperișul palatului regal, în care democrația devenise o cârpă de care se ștergeau toți, în care se fura pe capete. Deci, din punctul acesta de vedere avem nevoie de o abordare lucidă, și orice formă de lirism, mai cu seamă cel motivat așa-zis religios, trebuie să fie temperată”. Radu Preda a menționat că „evlavia pentru cei care bat la poarta sfințniei” nu sunt elemente care să edulcoreze „un capitol dramatic de istorie recentă, de care trebuie să ne eliberăm prin cunoaștere și asumare”, și a subliniat că „Ortodoxia este singurul nostru vector universal. Ce are mai valoros Ortodoxia românească se datorează unei deschideri uluitoare pe care nu o au toate ortodoxiile față de alogeni. De la întemeietorul monahismului, Nicodim de la Tismana, sârb, la cel care a adus tiparul în Țara Românască, bosniacul Macarie, la cel care a readus renașterea filocalică, Paisie Velicicovschi, ca să nu mai vorbim de georgianul Antim Ivireanu, sau de pictorii greci care au fost pe șantierele de la Voroneț și la alte mănăstiri, ceea ce are Ortodoxia românească, a reușit minunat și pilduitor, și a reușit să ne inspire, este o deschidere care include, este o lecție fundamentală. Pentru că altminteri nu vom înțelege lecția aceasta de punte între Orient și Occident, în care ai, în vârful cel mai estic al țării noastre, la Putna, un gotic splendid însumat de cel mai credincios apărător al ortodoxiei pravoslavnice din epoca sa, Ștefan cel Mare. Cum putem înțelege minunățiile pe care le avem? Uitați-vă, doar, pe strada principală din Iași, la neoclasicismul Catedralei mitropolitane, un exemplu de sincronizare, la câțiva pași este Catedrala veche, «Sfântul Gheorghe», splendidă îmbinare între gotic și barocul începător, avem apoi «Sfinții Trei Ierarhi», un monument de ortodoxie caucaziană. Avem acolo o chinte­sesnță a ceea ce nici măcar cultura gruzină sau cea armeană nu au putut da, iar, mai încolo «Sfântul Nicolae Domnesc», pentru ca apoi totul să fie încununat de un palat eclectic, care este Palatul Culturii. Toate acestea ne arată că suntem o țară și o cultură, și în cazul nostru o biserică deschisă, de aceea, toate formele de a o înțepeni și de a-i pune cuie și prioane, de a o turna într-o anumită formă, pe o anumită coordonată este împotriva identității noastre. Trebuie să ne asumăm istoria recentă și cu minusurile ei, pentru a deveni o țară mai puternică și o biserică mai liberă”.