Mărturii braşovene despre protopopul Ioan Popazu (II)

Evenimentul cel mai important care a marcat tot restul vieţii marelui braşovean Ioan Popazu a fost înscăunarea lui Andrei Şaguna, în vara anului 1846, ca episcop vicar al românilor din Ardeal, festivitate la care a fost prezent protopopul Popazu din Braşov în fruntea unei numeroase delegaţii braşovene.

Încă de la început, Ioan Popazu şi Reprezentanţa ajută financiar noua episcopie a românilor din Ardeal şi, ca urmare, la 24 martie 1848, Şaguna le mulţumeşte "cu căldură pentru felul şi râvna aceasta, care ca nişte bărbaţi mărinimoşi o arătaţi către a noastră a tuturora Biserică... Şi fiţi încredinţaţi, cum că neostenit mă voi sili şi mă voiu strădui şi eu a împlini totdeauna dreptele cereri ale iubiţilor mei credincioşi” (Arhiva muzeului, doc. 1835/1848) .

Au urmat la puţin timp evenimentele revoluţiei paşoptiste declanşate în 22 februarie 1848 la Paris şi la 13 martie, după trei săptămâni, şi în Viena. După alte săptămâni, la 30 martie 1848, saşii, vechii stăpânitori ai Braşovului, cer într-un memoriu al lor: "Acceptarea valahilor ca cetăţeni egal îndreptăţiţi în ţara săsească”, pentru ca după câteva zile, la 3 aprilie, preşedintele Universităţii Săseşti din Transilvania (organul juridic al saşilor din Transilvania) să declare printr-un comunicat oficios că adunarea naţională a Saşilor a decis "să se dea drepturi Românilor, aflători pe fundul regiu, recunoscându-le capabilitatea de a fi aleşi membri ai comunităţilor săseşti, dreptul de a primi funcţii în oficiile comunale şi districtuale, ca şi primirea de ucenici valahi în bresle, iar Biserica ortodoxă de pe teritoriile săseşti, să primească porţiune canonică din pământuri la comunele lor şi, dacă acestea n-ar avea pământ disponibil, să dea preotului ortodox o leafă potrivită din casa comunală, preoţii lor bucurându-se de aici în colo de aceleaşi favoruri personale ca şi preoţii celorlalte religii recepte” (Teodor Păcăţean, „Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale Românilor de sub coroana ungară”, Sibiu, 1902, vol. I, p. 219).

Pe Câmpia Libertăţii, la Blaj

Astfel, românii din Transilvania, şi cu ei şi braşovenii, ajunseseră, aşa zicând „peste noapte”, să dobândească drepturile pentru care luptaseră sute de ani. În Braşov, veştile bune s-au răspândit cu mare repeziciune, în câteva ore, iar în şedinţa din 18 aprilie 1848 a Reprezentanţei, protopopul Popazu "cu sufletul plin de mândrie şi bucurie”, făcea cunoscut că "la 3/15 mai s-au hotărât a se ţinea la Blaj o adunanţă naţională, pentru ca să se sfătuiască de instanţia ce vine a se face şi a se da la dieta ţării”.
Se citeşte apoi ordinul consistorial nr. 231 din 7/19 aprilie, în care se spunea că "Reprezentanţa să aleagă din sânul obştii pe cei mai pricepuţi şi mai deştepţi, ca să meargă la Blaj”.
Reprezentanţa "îşi ţine de cea mai sfântă datorie, după putinţă, a îngriji şi a se sili ca să-şi capete Naţiunea Română drepturile sale şi aşa s-au hotărât ca toţi reprezentanţii să poftească la această adunare la Blaj, împreună cu notariul, Ion Bran, precum şi domnii: N. Voinescu, I. Jipa, I. Leca, I. Petrovici, Barbu Cepescu, Gh. Ciurcu, I. Corbu, S. Stinghe, D.G. Nicolau, Nicolae Găitănar, Anton Balomir, N. Pădure, Constantin Popazu, Panaiot Mincu, I. M. Burbea, Hristea Orghidan, Hristea Gh. Orghidan, I. Donţea, Andrei Popovici, N. Mitoc, I. St. Arseniu, I. Ozun, I. Bidu, Simion Dulceaţă şi I. Munteanu şi s-au poftit domnii curatori a face aceasta cunoscut la toţi cei mai sus scrişi ca până la 1 mai st. v. să se afle la Blaj, plecând de aici, luni în 26 aprilie.
Toţi, atât reprezentanţii, cât şi toţi ceilalţi vor merge pentru dragostea, ba şi datoria către Naţia sa cu cheltuiala sa, iară notariul îşi va avea cheltuiala şi drumul său din lada Sfintei Biserici, ca şi altădată” („Protocolul trebilor Sf. Biserici pe anii 1847-1848”, punct 13).
Pe Câmpia Libertăţii, braşovenii au avut cinstea ca din cei zece secretari ai Adunării, doi să fie aleşi din sânul lor: Ioan Popazu (al doilea) şi Ion Bran, epitropul bisericii din Şchei (al zecelea).
În delegaţia, compusă din 46 de români, urmând să prezinte împăratului petiţiunea de 16 puncte, prin care naţiunea română îşi cere drepturile sale, pusă sub conducerea mitropolitului Andrei Şaguna, au fost aleşi nouă braşoveni: protopopul Ion Popazu, Ioan Bran, avocatul vice-prefectul Braşovului, Constantin Secăreanu, cancelistul Vasile Lacea junior, avocatul Constantin Ioan, negustorii Ioan Juga, Rudolf Orghidan, Nicolae Dima şi Ioan Jipa (cf. „Protocolul Adunării Generale a Naţiunei Române din Transilvania, care s-a ţinut la Blaj în anul 1848 în anul Domnului 1848 mai 15/3”, pp. 9-14).

Delegaţiile la Viena

În drum spre Insbruck, la împărat, delegaţia condusă de protopopul Ion Popazu (căci mitropolitul Şaguna rămăsese la Cluj şi Pesta) a fost arestată, fiind socotiţi spioni, şi după eliberare, Popazu prezintă împăratului petiţiunea românilor, afirmând între altele că „naţiunea română nu are nici o încredere în bărbaţii de stat ai Ungariei, iară în cei din Transilvania nu avusese nici odinioară...”.
Ion Bran scrie braşovenilor asigurându-i că "aici la împăratul stăm foarte bine; avem toată nădejdea că ne vom ajunge dorinţa şi că ne vom redobândi drepturile noastre strămoşeşti”.
Nemulţumiţi cu rezoluţia împărătească, primită abia la 11 iunie 1848, delegaţia română înaintează – de astă dată împreună cu Şaguna – o altă petiţie, la care a primit o rezoluţie mai favorabilă, aşa că la 24 iunie membrii au plecat spre Pesta, pentru a o comunica şi guvernului ungar.
Popazu, preocupat de evenimentele de pe meleagurile natale, revine la Braşov, timp în care delegaţia îşi continuă drumul spre Insbruck. Din procesul verbal al şedinţelor de la Biserica "Sfântul Nicolae”, scris în 28 noiembrie 1848, în limbă greacă, aflăm măsura deosebită impusă de Popazu de a ascunde documentele, zidindu-le în turnul bisericii, pentru a nu fi distruse. Se aştepta ca după zile de bucurie şi veselie, să urmeze zile grele, căci la începutul verii ungurii dezlănţuie războiul civil, care a implicat multe jertfe de tot felul.
La 30 august 1848 s-a dat ordin ca refugiaţii munteni („Walachaner”), care se aflau în Braşov, "de la prinţul Bibescu şi până cel mai mic, în timp de trei zile să părăsească oraşul şi dacă nu vreau să se întoarcă în patria lor, să-şi aleagă un domiciliu în interiorul Ungariei, în anumite comitate („Siebenburger Wochenblatt” nr. 70 din 31 august 1848).
Aceeaşi revistă publică în nr. 82 din 9 octombrie ştirea că "Excelenţa Sa, prinţul Bibescu şi soţia sa au părăsit astăzi Braşovul după trei luni petrecute aici şi au trecut peste Oituz cu trenul la Focşani, în Moldova). În aceste condiţii protopopul Ioan Popazu, având dezlegare de la "Cinstitul Comitet de Siguranţă al Braşovului”, provoacă pe toţi locuitorii români de a se înarma, iar Ion Bran e numit prefect al Gărzii Naţionale, şi Constantin Secăreanu vice-prefect.
Transilvania a fost împărţită în cincisprezece legiuni româneşti, organizate de către "Comitetul Naţiunii Române”, constituit la Sibiu. Legiunea din Ţara Bârsei o organizează C. I. Secăreanu, mai întâi ca vice-prefect, apoi ca prefect al legiunii şi Ioan Bran, cu concursul autorităţilor militare austriece. Ea nu avea decât un escadron de călăreţi şi câteva cete de puşcaşi, majoritatea, peste 4000, fiind doar lănceri, a căror instrucţiune se făcea pe terenul liber dintre cetatea Braşovului şi dealul de sub Cetăţuia (de pe Straje), unde se găseşte în prezent frumosul parc al Braşovului (A. Mureşianu, "De la Tribunul Bran-Lemeny, la poetul şi scriitorul Bran-Lemeny”, în „Prometeu”, II (1936) nr. 9-12, p. 7; idem, "Cum au pătruns Românii Braşoveni la 1848 în Magistratul Braşovului”, în „Carpaţii”, X 1925 nr. 275).
Între timp "insurgenţii” unguri se apropiau de Sibiu şi de Braşov, iar în noiembrie feld-mareşalul Ghedeon comanda din Braşov o trupă regulată de 1890 de pedestraşi, 200 călărime şi 8 tunuri.
Gărzile săseşti, lăncierii şi vânătorii români vor fi fost cu totul circa 4000. La 30 noiembrie, secuii ocupă şi jefuiesc Feldioara (de lângă Braşov) dându-i foc şi, în 5 decembrie, secuii trec Oltul şi pradă Prejmerul (Gheorghe Bariţiu, op. cit., p. 316).
În aceste condiţii se mandatează negustorul Gheorghe Nica să meargă în Muntenia pentru a cumpăra "de la Înalta stăpânire a Ţării sau de oriunde va găsi, cinci sute ştiuc(uri) puşte cu baionete bune… pe credit de şase luni”, adresând totodată şi o scrisoare Căimăcăniei Ţării Româneşti, mărturisind că "Tristele împrejurări, în care ne aduce războiul ţării, purtat de cătră partida maghiară Vă sânt prea cunoscute, încât nu face trebuinţă de a Vi le descrie mai pe larg. Ajunge ce zicem, că legea noastră pravoslavnică este călcată în picioare, bisericile noastre prădate şi jefuite, încât nu ne mai rămâne altceva decât a cădea la filantropia şi cunoscuta D-Voastră dărnicie”.
Ei mai spun, între altele, că toate drumurile sunt tăiate şi de aceea n-au primit arme din altă parte, dovadă fiind şi scrisoarea, pe care o alătură, a „feldmareşalaitantului Ghedeoni”.
Ca urmare s-au trimis 345 lănci, precum şi 5 puşti împrumutate, partea ce mai mare de către negustorii şi preoţii de la "Sfântul Nicolae”, Cetate şi Tocile, precum şi de cei din Braşovul Vechi (ibidem, pp. 39-40).
În timpul acesta, protopopul Popazu se afla din nou la Viena şi, la 25 februarie 1849, face parte din delegaţia care prezintă o altă petiţie împăratului. De la Viena, le mulţumeşte conaţionalilor săi din Şchei pentru cei 4989 fl., oferiţi pentru buna organizare a Adunării de la Blaj, apreciind totodată, avântul revoluţionar.
„Binecuvântat fie ceasul în care naţiunea română s-au sculat să apere naţiunea – scria Popazu în încheierea scrisorii din 2 septembrie 1849 – binecuvântaţi să fie oamenii naţiunii, carea i-au fost povăţuitori. Bărbaţii naţiunii române au pătruns evenimentele, au croit şi au nimerit calea cea adevărată şi singură… aducând prin această pătrunzătoare înţelepciune şi nespus de mare onoare şi folos naţiunii române. Binecuvântaţi să fiţi domnilor Reprezentanţi pentru că Dumneavoastră cu mulţi ani înainte de întâmplările de faţă, dar mai cu samă anul trecut şi curgătoriu, aţi luat parte însemnată la cauza naţiunii române, aţi dat bani de ajutor, care este cu atât mai primit înaintea naţiunii, căci ceilalţi români din Ardeal sunt săraci şi mai cu seamă astăzi, mai săraci ca totdeuna. Domnilor, viitoarele generaţii vor avea mari cuvinte a vă mulţumi că aţi dat ajutor la întemeierea viitorului naţiunii române; familiile Dumneavoastră, copiii Dumneavoastră vor trage dobândă înmiită de la ajutorul ce voieşte prin putinţă din pungile Dumneavoastră” (Arhiva muzeului, doc 1740/1849. v. IPS dr. Laurenţiu Streza; Vasile Oltean, „Mitropolitul Andrei Şaguna în documentele din Şcheii Braşovului”, vol. I, Editura Andreiana, Sibiu 2008, p. 270).

Lupta pentru drepturile românilor

Numeroase alte scrisori inedite, aflate în arhiva istorică a muzeului, prezintă cu amănunte demersurile delegaţiei române, conduse de Ioan Popazu, la Viena.
„Eu v-am trimis mai multe epistole, prin care v-am înştiinţat pe scurt de deputăciunea română de aici, până unde au scosu cauza naţiunii române – informa Popazu în aceeaşi scrisoare din 2 septembrie 1849. Am înţeles cu mare durere – continua Popazu – că sunt unii oameni nepricepuţi, care blastămă naţiunea română... rătăciţii care umblă cu astfeliu de vorbe, eu le răspunzu aşa: ungurii au fostu hotărâtu ca să strângă toate naţiunile nemaghiare împreună lăcuitoare… pentru aceia iată că au căzutu cu sunetu… De aceea - concluziona Popazu – oamenii românilor cei cu minte, ba tot românul trebuie să zică: „binecuvântatu să fie ceasul în care naţiunea română s-au sculatu… bărbaţii naţiunii române au pătruns evenimentele, au croitu şi au nemeritu calea cea adevărată şi sigură”.
Promite în finalul scrisorii să rămână la Viena „până se va schimba într-o parte puţin timpul, că nu este bine să lăsăm Viena fără nici un bărbat, nici un minutu” (ibidem, 271).
Între acţiunile pe care le urmăreau, figura: "Naţiunea română să garantează, limba română în toate adunările, în toate sfaturile comune este primită; românii în toate şcoalele elementare şi mai înalte în toate lucrurile bisericeşti să-şi întrebuinţeze limba sa română, fără nici o turburare; Sinoduri să îngăduie, unde românii, fără nici o candidaţie să-şi aleagă episcopii săi şi mitropolit şi apoi că noi să fim de către servi iară independenţi; tinerii români să aplice în toate diregătoriile statului în dreaptă proporţie” (Sterie Stinghe, „Documente”, vol. IV, p. 29).
„După ce am colindat acum a treia oară pe d. miniştrii – scria Popazu în 31 martie 1849 – cererea naţiunii noastre s-a luat în pertractare..., apoi gazetele toate care ne-au primit în coloanele lor petiţiunea noastră, o lauda… Vom primi, fraţilor, în Ardeal, domnii noştrii, vom avea aici, la minister, consilierii noştrii, naţiunea noastră, cu un cuvânt, va avea viaţa politică, drepturile sale, vaza sa înaintea Europei. Domnilor – asigura protopopul în continuare – sfânta Biserica noastră este recunoscută de patroana naţiunei. Acum este vremea ca odată pentru totdeauna să sprijinească cauza noastră, ca patru milioane şi jumătate de români să să ridice la fericire, ca naţiunea română să poată zice că ridicarea noastră avem de a o mulţămi sf. Bisericei române din Şcheiu”, apreciind astfel eforturile financiare, dar şi umane depuse pentru această delegaţie de biserica din Şchei (Arhiva muzeului, doc. catalogat. 1740/1849).
După patru luni, la 12 iulie 1849, scria, mânat de acelaşi speranţe: "treaba naţiunii noastre, care o căutăm noi aici la Viena… stă foarte bine” (idem, doc. necatalogat/1849) .
La 4 martie 1849, Francisc Iosif I emite o nouă constituţie, cu care românii n-au fost mulţumiţi, ba chiar şi ungurii se înfuriaseră deoarece uniunea Transilvaniei cu Ungaria, pe care o cereau de atâta vreme, nu era nici de astă dată recunoscută, ci în constituţie se garanta independenţa autonomă a marii provincii - Transilvania (mai pe larg, în Teodor Păcăţeanu, op. cit., vol. I, p. 219 şi Gheorghe Bariţiu, op. cit., p. 316.).
Aşadar, în timpul cel mai periculos, Popazu era la Olmutz, unde continua să apere interesele naţiunii sale. De la Olmutz plecase la Viena, de unde scrise de mai multe ori Reprezentanţei. "Am făcut ca familia împărătească să se intereseze mult pentru cauza Românilor – scria Popazu la 31 martie 1849 – Apoi, gazetele toate, care ne-au primit în coloanele lor petiţiunea noastră, o laudă că este dreaptă şi potrivită cu spiritul timpului de astăzi. Destulu-i – continuă el înflăcărat – că de astăzi încolo Naţiunea noastră cuprinde locul care i se cuvine. Vom avea, Fraţilor, în Ardeal, domnii noştri, vom avea aici la ministeriu consilierii noştri. Naţiunea noastră, cu un cuvânt, va avea viaţă politică, drepturile sale, vaza sa înaintea împărăţiei şi înaintea Europei” (Sterie Stinghe, op. cit., pp. 41-42).
La 24 ianuarie 1850 Popazu era încă la Viena şi scrie din nou braşovenilor: "Să fim răbdători, aşteptători, abătători, plini de nădejde, jertfitori, paşnici şi iubitori de bună rânduială şi aşa vom ridica Naţiunea română la rangul ce i se cuvine şi vom face ca nepoţii şi strănepoţii noştri să moştenească o soartă fericită...”.
Le mai scrie apoi, că de la plecarea lui Şaguna din Viena, a fost încredinţat de către ceilalţi deputaţi români să ia cuvântul la şedinţele de la împărat şi miniştri. Imediat, însă, ce se va găsi un altul să-i ia locul, "eu îndată voi pleca acasă, că fără de aceea m-au încins un dor de patrie, care-mi sfâşie inima cu totul” (IPS dr. Laurenţiu Streza, Vasile Oltean, „Mitropolitul Andrei Şaguna”, p. 304, şi Sterie Stinghe, op. cit., pp. 63-64).
În sfârşit, pe la mijlocul lui aprilie 1850 protopopul Popazu revine acasă, iar în şedinţa din 19 aprilie prezintă Reprezentanţei un expozeu despre misiunea sa, consemnat în protocolul şedinţelor.