Pelerinaj al credincioșilor din parohia clujeană „Nașterea Domnului”, la mănăstiri prahovene

Credincioși din Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicolae Buda, au pășit, în cadrul unui pelerinaj, pragul unor renumite mănăstiri din județul Prahova, însoțiți de părintele Ciprian Taloș de la Biserica „Nașterea Domnului” din cartierul clujean Gheorgheni.

După închinarea la Mănăstirea Recea, judeţul Mureş, Mănăstirea Buneşti, judeţul Braşov şi mănăstirile Cheia şi Suzana, din judeţul Prahova, am coborât spre sud pentru a poposi la Mănăstirea Zamfira, sihăstria ridicată de-a lungul timpului, pe Valea însorită a Teleajenului între anii 1721-1743 cu hramul „Sfânta Treime”, de Zamfira, văduva lui Manuel Apostoli, fost om de încredere al lui Constantin Brâncoveanu și Smaranda Bălăceanu, nora Zamfirei pe locul unei livezi proprii, care a devenit, de-a lungul timpului, loc de rugăciune, dar și un spațiu privilegiat al florilor care se răsfață în fiecare vară pe covorul verde de iarbă îndulcind clipele pelerinilor trecători pe aici. 

Un secol mai târziu, Patriarhul Nifon, în 1855 ridica nu departe de lăcașul vechi, (biserica veche situată în cimitir) o biserică nouă, sfințită în 1858. Biserica a fost înveșmântată cu pictură de doi adolescenți pe atunci, Nicolae și Gheorghe Grigorescu, fiind prima lucrare bisericească a marelui artist roman Nicolae Grigorescu la vârsta de 18 ani. În perioada 1969-1974, Patriarhul Justinian „a purces la reînnoirea lui, reparându-i și înfrumusețându-i biserica mare și refăcându-i stăreția și toate clădirile din incintă, zidindu-i din temelie clopotnița și opt case pentru viețuitoare, înzestrându-l cu instalații noi de încălzire, cu iluminat electric și apă curentă și făcându-i împrejurimile din beton și sârmă împletită”. Ultima restaurare a fost făcută între anii 1977-1982, în urma distrugerii suferite la cutremurul din 1977 de către Patriarhul Iustin Moisescu. 

Intrăm pe sub clopotnița solidă, făcând corp comun cu chiliile și în mijlocul acestui parc cu flori se înalță, îmbrăcată în schele, biserica mare care va primi o haina nouă prin restaurare. De o parte și de alta a aleii, begonii albe și roșii, crăițe galbene sunt strict supravegheate de trandafirii care strălucesc în lumina puternică a amiezii având ca tovarăși brazii frumoși cu parfum de rășină. Printre desișul schelelor de lemn, zărim frumosul locaș cu pridvorul micuț și deschis, cu acoperișul simplu ca al unei case, întrerupt de semețul turn ascuțit de pe naos. N-am putut vedea icoanele unicat din biserica cu hramurile „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” și „Sfântul Nifon”. Am intrat în Paraclisul micuț și alb din stânga bisericii cu hramul „Sfântul Nicolae”, amenajat pentru slujire, îmbrăcat cu icoane.

Frumusețea se revarsă aici din plin în orice parte te-ai uita: ea izvorăște din potirul nesecat al rugăciunilor rostite aici de veacuri și este purtată ca un dar de mare preț de brazii, sălciile, arborii ornamentali, de florile care domnesc ca niște regine îmbrăcate în roșu, alb, galben pe marginea aleilor, dar și în fața șirului de chilii albe așezate în jurul locașului sfânt, cu pridvoare din lemn împodobite și ele cu mușcate. 

Ne-am despărțit cu greu de acest loc, desprins parcă din raiul florilor și am continuat drumul spre Ploiești, unde ne-am odihnit pentru că a doua zi era duminică, Ziua Domnului, și toate bisericile acestui pământ așteptau să-L slăvească pe Făcătorul a toate și să ne împărtășim cu Cuvântul, dar și cu Cel Care, prin jertfă, ne-a făcut copiii ai cerului și ai veșniciei. 

Mănăstirea Ghighiu, Prahova

La mai puțin de cinci kilometri de Ploiești, ne aștepta Mănăstirea Ghighiu, la limita sudică a orașului Ploiești, pe raza comunei Bărcănești, ușor accesibilă, pentru că banda de asfalt se derulează pe lângă gardul de zid alb cu acoperiș roșu ce împrejmuiește locașul. Zidul împrejmuitor se retrage mai în spate pentru a face drum spre clopotnița cu turlă solidă, continuând lateral cu alte clădiri albe cu acoperișuri roșii și ferestre încastrate în turnulețe. 

Pe frontispiciu, este icoana hramului, „Izvorul Tămăduirii” și cuvintele Sfintei Liturghii: „Binecuvântat este Cel Ce vine întru numele Domnului”. Istoricul mănăstirii amintește pe scurt evenimentele cu privire la apariția și evoluția în timp a lăcașului: cele mai vechi mărturii datează din secolul al XVI-lea, când, în mijlocul unei păduri din Codrii Vlăsiei logofătul Coresi și jupânița Slăvița, au ridicat o biserică de lemn. Pe vatra acesteia, în 1817, s-a ridicat o alta, tot din lemn de ieromonahul Agapie de la Cernica care a poposit in poiana din codrii amintiți pentru odihnă și a fost trezit de susurul unui izvor care i-a dat și numele hramul mănăstirii, „Izvorul Tămăduirii”. Ajutat de Măriuța și Ana Râfoveanu, mama sa, se ridică pe cheltuiala lor, biserica în timpul domnitorului Ioan C. Caragea, mitropolit fiind Nectarie. Biserica actuală a fost înălțată în 1858-1866 de către stareții Eftimie și Antonie, cu sprijinul mitropolitului Nifon, construită din cărămidă pe vechea fundație din blocuri de piatră. Arhitectura amintește de caracteristicile stilului brâncovenesc, cu forma de treflă, cu pridvor în față și o singură turlă pe naos. În 1864, pictura a fost realizată de Gheorghe Tăttărăscu, luminoasă și armonioasă, în stil renascentist, ca de altfel și catapeteasma sculptată din lemn de tei, poleită cu aur, cu frumoase motive florale, frunze de stejar, inspirate din natură și din arta populară. În cimitirul mănăstirii, se află Paraclisul cu hramurile „Învierea lui Lazăr” și „Sfântul Ioan Evanghelistul”, înălțat între 1832-1833. Evenimente tragice s-au abătut asupra mănăstirii, incendii, bombardamentele din 1944, distrugând mai ales paraclisul. Sfântul locaș a fost readus la viață între 1954-1958 de vrednicul de pomenire Patriarhul Justinian Marina, devenind mănăstire de maici în 1952.  

După ce am intrat pe sub clopotniță, am descoperit că și biserica de la Ghighiu este îmbrăcată în schele și își așteaptă restaurarea, pentru a-i reda strălucirea de odinioară. Chiliile sunt deosebit de arătoase, cu etaj, ca niște case boierești, zugrăvite în alb și florile împodobesc totul în jur. 

Până la terminarea lucrărilor, slujbele se țin în paraclisul din dreapta bisericii, larg, vopsit în alb, care adăpostește acum Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului Siriaca, reproducere a Maicii Domnului din Cazan. Înconjurată de o cunună de flori, Maica Sfântă, cu chipul blând și întunecat ne întâmpină liniștită pentru că a fost așezată aici unde și-a dorit deoarece, în 1958, a fost adusă din sudul Siriei de Mitropolitul Vasile Samaha, după ce, de mai multe ori, i s-a descoperit ierarhului, spunându-i s-o aducă la Mănăstirea Ghighiu în România. Și de atunci ocrotește sfântul locaș, adunând în jurul ei credincioșii și împlinindu-le rugăciunile, dându-le putere să meargă pe drumul spre cer. 

Ne-am închinat și noi la vremea Utreniei la Maica Sfântă, apoi cântările Liturghiei au umplut cerul și pământul, iar curtea mănăstirii era neîncăpătoare pentru cei care au venit să aibă grijă de suflet și să alunge, pentru o vreme, toată grija cea lumească, odihnindu-se de greutatea zilei, așezând ușurel capul pe umărul Crucii Mântuitorului. Dar era loc pentru toți, oameni, flori, copaci, aghiazmatarul din stânga bisericii. 

Orice credincios care calcă pragul mănăstirii merge prin spatele bisericii mari, prin fața celei din cimitir, la Aghiazmatarul „Izvorul Tămăduirii”, care adăpostește un izvor care zice-se, a țâșnit pe locul unde ar fi călcat Maica Sfântă, poruncind logofătului Coresi să ridice iarăși mănăstire. Din evlavie pentru Măicuța Durerilor, drumul spre izvor este pietruit și umbrit de un tunel de verdeață care ne conduce până la locul dorit, protejat de un mic aghiazmatar.

Mănăstirea Caraiman, Prahova

Am plecat purtând în suflete cântările Sfintei Liturghii spre Sinaia, dar drumul spre mănăstire era blocat de evenimente ce aveau loc în stațiunea mult căutată de turiști și am avut bucuria de a ne îndrepta spre Mănăstirea Caraiman cu hramul „Înălțarea Sfintei Cruci”, din orașul Bușteni, apărută din evlavia protosinghelului Gherontie Puiu către Maica Sfântă, pe care aceasta l-a luat sub ocrotirea ei încă de la naștere în locul maicii sale, în urma unei minuni. 

La poalele Masivului Caraiman, într-o poiană înconjurată de brazi, ansamblul monahal se proiectează pe coamele munților din spate și pare un tablou perfect realizat de mâna unui mare artist: acesta cuprinde biserica mare, din stânga, albă, cu rotunjimi armonioase, cu cele trei turle pe care strălucesc cruci, biserica de lemn din dreapta, fiind înconjurate pe trei părți de Centrul Social Pastoral, de corpuri de chilii, clopotnița, trapeza, arhondaricul, clădiri elegante, albe și ele, cu mai multe rânduri de balcoane sprijinite pe coloane pentru a arăta naturii din jur că oricând pot să întreacă pe toate cele din jur în frumusețe. 

În centrul ansamblului monahal, se află un brad cu o formă aparte în jurul căruia s-a țesut minunea apariției sfântului locaș: fiind bolnav în spital, părintele Gherontie, în urma unui accident cerebral, a avut un vis în care Maica Domnului i-a spus: „Vei găsi un brad cu șase ramuri, lângă o apa curgătoare pe un plai de unde se vede marea cruce. Acolo să faci mănăstire”. Și visul Maicii Sfinte s-a împlinit: părintele s-a însă­nătoșit, iar sub Crucea Caraimanului, lângă Valea Prahovei, pe locul unde este bradul cu ramurile ca un policandru uriaș cu șase brațe care este înconjurat azi de un mic paraclis, în 1998, a fost înființată mănăstirea.

În anul 2000, Patriarhul Teoctist a aprobat înființarea Schitului Caraiman; între 2000-2001, s-a ridicat biserica de lemn cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, Aghiazmatarul, un corp de chilii; între 2002-2007, s-a construit biserica mare cu hramul amintit dar și „Învierea Domnului”. Biserica mare este o minunăție: azuriul cerului de sub Crucea Caraimanului a coborât pe pereții luminați de chipurile blânde ale sfinților adunați aici pentru a spune lumii întregi tainele din cer, dar spre a duce spre cer și minunile de pe pământ.
Pictura este executată în tehnica al secco, în stil bizantin, de Sebastian Ene în anul 2012, sfințirea având loc în 14 septembrie 2014. Și astfel, părintele Gherontie a transformat un vis în realitate, mărturie stând la poale de munte sub crucea mare, crucea la fel de strălucitoare a acestui locaș care vorbește de multă dragoste, de jertfă, de dăruire și de bucurie.

Cetatea Râşnov, Braşov

Ultima oprire a fost la Cetatea Râşnov (1335, prima menționare documentară), pe care deseori o vedeam sus pe culmea dealului calcaros din sudul orașului Râșnov. Așa cum citim, „este o cetate medievală premodernă, din secolele XIV-XVII, suprapusă peste o cetate neolitică și de epoca bronzului și peste Cetatea dacică Cumidava. A avut la început un caracter privat, ridicată de greavii sași din Râșnov. Ei au ridicat primele ziduri și capela din cetatea de jos. Înainte de secolul al XIV-lea, cetatea a fost preluată de administrația regală. După începerea invaziilor turcești, regele Ungariei și Sigismund de Luxemburg au hotărât să cedeze fortificația comunității locale, ridicate la rang de târg (1427). De la începutul secolului al XIV-lea, sașii din Râșnov s-au mutat în Cetatea de Sus, construindu-și case, școala, capela și o fântână. După începutul secolului al XVIII-lea, cetatea și-a pierdut rolul activ, militar, urbanistic. Granița principatului Transilvaniei a fost asigurată militar, invaziile au încetat, locuitorii s-au mutat în vatra actuală a Râșnovului, iar fortificațiile s-au ruinat”. 

Astăzi cetatea a fost reconstituită într-o anumită măsură și aici este un adevărat furnicar. Cu vagoane de vacanță trase de tractoare puternice, unii urcă la Dino Parc, mai ales copiii, alții pe cetatea cu ziduri înfierbântate de soare, cu străzi înguste și întortocheate, cu magazinele de suveniruri nelipsite din toate locurile turistice. Panorama împrejurimilor este impresionantă. Ai un sentiment de libertate pe care ți-o dă înălțimea și apropierea de cer.

Sub soarele torid al zilei de vară, care amorțea toate în jur, am plecat spre casă, păstrând în adâncul sufletului lumina și pacea acestor zile petrecute pe plaiuri prahovene de o frumusețe aparte adunate în sfintele locașuri împodobite cu florile verii, din iubire și cu credința omului că e firesc, așa cum a spus Mântuitorul „să-i dai Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”. Și viața noastră va curge lin spre Împărăția lui Dumnezeu.