Pelerini clujeni la mănăstirile de pe meleagurile Buzăului

Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicolae Buda, a organizat un pelerinaj la mănăstirile de pe Valea Buzăului și Valea Teleajenului. Pelerinii şi-au purtat paşii şi rugăciunile prin mănăstirile Recea, Buneşti, Cârnu, Ciolanu, Ghighiu, Zamfira, Suzana, Cheia, Sighişoara, precum şi la Catedrala Episcopală din Buzău.

Pornind dintre colinele Clujului, în lungul drum spre Curbura Carpaților, am descoperit frumuseți care ne-au încântat privirile și ne-au mângâiat sufletele. Ne-a întâmpinat la orele dimineții, în aerul încețoșat și sub norii mustind de picăturile de ploaie, Mănăstirea Recea, în­ființată în apropierea orașului Târgu Mureș, în anul 1991. Acum se dezvăluie privirilor noastre ca un complex monahal modern și cu bună rânduială, cu arhitectură specific românească pe o vatră de veche locuire a poporului nostru. Impresionează ordinea desă­vârșită, interiorul bisericii lucrat în mozaic, unde albastrul pe care se profilează sfinții și scenele religioase pare un colț de cer coborât pentru a aduce de Sus pace, liniștire și nădejde. Urmăm aleea pavată cu aceeași piatră cubică, vopsită ca peste tot în roșu, tivită cu dungi albastre și mărginită de flori, spre cimitirul unde odihnește părintele Ioan Iovan. După slujba de pomenire, pornim mai departe.

„Drumul Crucii” de la Buneşti

Îndreptându-ne spre Brașov, aproape de orașul Rupea, se ivește dintre dealurile cu pajiști verzi și pâlcuri de pădure, cuibărită într-o vale, Mănăstirea Bunești, al cărei prag l-am călcat de mai multe ori. Aici, ca întotdeauna, cu aceeași pace și bucurie pe chip ne-a întâmpinat Maica Teodosia, care ne-a povestit minuni din perioada de construire a mănăstirii, demersurile începând din grija Mitropolitului Antonie Plămădeală în anul 1991. De aici învățăm că ceea ce este cu neputință la oameni, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu devine posibil dacă ne punem nădejdea în El și purcedem la treabă.
Biserica albă ne întâmpină veselă, cu pridvorul care privește spre chiliile micuțe cu alei străjuite de flori albastre, care sunt din belșug și dinspre poarta lăcașului.
Înainte de intrarea în mănăstire, pe dealul din apropiere, urcă ondulat un drum pavat, din loc în loc marcat cu 14 arcade de metal cu icoane, iar sus în deal veghează o cruce înaltă. Este „Drumul Crucii”, după cum ne spune maica, urmat de credincioși de două ori pe an, în procesiune, de Ziua Crucii și în Vinerea Patimilor, cu 14 popasuri, pentru a se închina la icoane, marcând în acest fel drumul Mântuitorului pe Golgota.
Așezăm în inimile noastre vorbele plăcute ale maicii și învățăturile primite și plecăm la drum spre munte, prin Depresiunea Brașovului, urmând calea Oltului pe o porțiune mică și părăsind-o pentru a intra în Carpații Curburii, pe valea Buzăului care pornește la drum de sub Vârful Ciucaș. La început, firul de apă, înfruntă cei 1954 de metri înălțime, îndreptându-se spre nord, însă în apropiere de Întorsura Buzăului, își „întoarce apele” cu 160 de grade, ferăstruind transversal Munții Buzăului, coborând apoi spre dealuri și câmpie, povestindu-ne despre acest loc de legendă unde Dumnezeu a așezat din plin bogățiile pământului și le-a dăruit de la începuturi oamenilor așezați aici, la răscrucea drumurilor între Muntenia, Transilvania și Modova, pentru a înmulți darurile primite.
Ne oprim o clipă pentru a admira Barajul de la Siriu, al doilea din lume realizat din rocă, steril și miez de argilă. Ne dezvăluie cu precizie toate aceste date geografice și istorice, ca o bună călăuză, un pelerin, cercetător și profesor de geografie, Aurel Maier, rotunjind informațiile pe care le primim despre aceste locuri și așezăminte monahale de la coordonatoarea grupului, Georgeta Plăcintar.

Mănăstirea Cârnu, într-o vale ascunsă

Sub cerul înnorat și pe asfaltul umezit de ploaie, înaintăm printre brazi, pe căi necunoscute, spre Mănăstirea Cârnu; ne apropiem de mănăstire și trecem apoi prin sate cu case mărunte, cu drumuri înguste. Aproape de drum, din curți, nuci bătrâni își întind spre stradă ramuri noduroase care parcă vor să închidă calea spre mănăstire, amintindu-ne de Doamna Chiajna din legenda numelui mănăstirii care ne spune că aceasta a salvat documentele secrete ale țării în timpul unei invazii otomane, ascunzându-se în turlă, unde a stat cu nasul turtit de perete. Casele dispar și intrăm în pădure unde drumul desfundat șerpuiește, pierzându-se deseori printre dealuri și ne obligă să mergem pe jos spre mănăstire, zărind-o când ne așteptam mai puțin, cuibărită într-o vale.
Este o biserică micuță, veche, peste care se văd adânc urmele timpului; pereții exteriori albi, acoperișul de tablă, bârnele de lemn care susțin pridvorul, ne spun că mâna omului a încercat să ascundă rănile anilor, dar în interior, pictura așteaptă restaurarea.
În jur, chilii frumoase, îngrijite și un paraclis, în care rugăciunea se îndreaptă neîncetat spre cer și din această vale ascunsă, spre care cu greu pătrund credincioșii. Simțim în suflete că Dumnezeu dă putere celor care se străduiesc să bată cu pasul cărările spre El și, după ce ieșim de pe drumul pe care ploaia l-a făcut aproape impracticabil, pornim spre cea mai renumită vatră monahală a acestor locuri, Mănăstirea Ciolanu.

Tradiţie monahală la Ciolanu, Buzău

Intrăm pe sub poarta de lemn cu acoperiș de șindrilă în curtea mănăstirii și apoi, pe porticul de zid care adăpostește clopotnița, mergem spre sfântul lăcaș care apare în depărtare, alb, mare, cu două turle surori; străbatem un tăpșan verde și ne apropiem de biserica înconjurată de un gard viu de buxus, străjuită la intrare de tuia care are prieteni buni brazii din apropiere, dar și florile din fața chiliilor. Pășim cu emoție înăuntru la rugăciune și aflăm de la părintele stareț istoria veche a acestui loc care a cunoscut vitregia vremurilor trecute: începuturile se pierd în negura vremurilor, tradiția amintește secolul al XV-lea, iar cercetările arheologice aduc mărturii din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Este vorba de biserica veche, cu hramul Sfântul Gheorghe.
Cea nouă, construită în anul 1828, ne întâmpină cu o haină de pictură deosebită, lucrată de zugravul Nicolae Teodorescu Pitarul, conducătorul Școlii de pictură de la Buzău, iar trei icoane de pe iconostas sunt pictate de Gheorghe Tăttărăscu în 1886. Admirăm în preajma mănăstirii sculpturile realizate timp de 16 ani în tabăra de sculptură de la Măgura.
Lumina zilei începe să scadă, pe iarba asprită de dogoarea verii care a trecut, mai sclipesc încă picăturile de ploaie ale zilei. Înainte de căderea serii, ajungem la locul unde am poposit peste noapte, Poiana Pinului, în apropiere de Buzău; după cum îi spune și numele, este o poiană cu căsuțe roșietice și albe ca de pitici, păzite de pinii de pe colinele domoale din jur pentru că, aici, vara, serii de câte 300 de copii și tineri își petrec vacanța, bucurându-se de soare, aer curat și activități atractive. A doua zi, pornim din nou la drum, și cerul și-a pus și el veșmântul albastru de sărbătoare, luminat de soarele blând de septembrie pentru a dărui duminicii strălucirea binemeritată. În orașul Buzău, ne oprim la Centrul Eparhial al Episcopiei Buzăului, o adevărată cetate, având între ziduri Catedrala episcopală, ctitorită de Matei Basarab, iar în fața sa, Palatul episcopal cu coloanele zvelte ale arhitecturii brâncovenești. Ansamblul mai cuprinde biblioteca, muzeul, Seminarul teologic. La ceasul Utreniei credincioșii se adună încet la rugăciune.

Mănăstirea Ghighiu din Codrii Vlăsiei

Părăsim Valea Buzăului și ne îndreptăm spre orașul Ploiești, străbătând dealurile de sub munte, cu podgorii renumite, cu livezi bogate și ne apropiem de Mănăstirea Ghighiu. Aici, pășim pe aleea cu borduri de tuia pitică, înviorate din loc în loc de begonii viu colorate spre biserica în haină de nuntă a cărei turlă înaltă duce spre cer Cântările Liturghiei. În biserica înconjurată de flori ne așteaptă Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, adusă din Siria printr-o minune, în timpul Patriarhului Iustinian Marina, ajungând în România la Catedrala Patriarhală și apoi la Ghighiu, prin altă minune, arătată în vis Patriarhului Teoctist.
De asemenea, impresionantă este pictura lucrată în ulei de pictorul Gheorghe Tăttărăscu în 1865. Aici toate șoptesc despre întâmplări din vremuri străbune pentru că acest loc a fost vatra unei biserici de lemn, ridicată la sfârșitul veacului al XVI-lea de logofătul Coresi și istoria continuă cu alți și alți ctitori; așa șoptesc, poate, și legendarii Codrii ai Vlăsiei în mijlocul cărora a fost ridicată, la începuturi, această mănăstire. Astăzi, florile și brazii, cu iscusință de peisagist aranjate, mai deapănă povestea de odinioară. Chiliile albe, cochete, cu pălărioare roșii, sprijinite pe stâlpii eleganți ai pridvoarelor îmbrăcate cu flori, înconjoară ca niște paznici credincioși sfântul lăcaș. În spatele mănăstirii, la capătul unei poteci umbrite de sălcii pletoase, este izvorul tămăduitor care a țâșnit chiar în locul unde Maica Domnului a călcat pentru a fi zidită aici mănăstire.

Mănăstirile de pe Valea Teleajenului

Suntem iar la drum, urmăm Valea Teleajenului și ajungem la Mănăstirea Zamfira care poartă numele Zamfirei Apoldi, la inițiativa căreia s-a construit mănăstirea (1721-1743), cu istorie zbuciumată, ca a neamului nostru. Odorul cel mai de preț al acesteia este pictura realizată în tehnica „frescă" de Nicolae Grigorescu, la 18 ani. Pornind pe calea spre mănăstire, ne întâmpină voioasele salvii, cu rochițele lor roșii, de-o parte și de alta a drumului și ne conduc spre ușile larg deschise ale bisericii de unde răsună rugăciunile de la Sfânta Litughie; e timpul Sfințirii Darurilor, iar la Axion, clopotele și toaca își împletesc glasurile, strigând parcă cu toată puterea: „Bucurați-vă!” Era ca la Înviere! De fapt, era Învierea, şi se vestea astfel lumii întregi!
La orele amiezii părăsim apele Teleajenului pentru a poposi la Mănăstirea Suzana, căreia i-am păstrat o amintire frumoasă; dincolo de zidurile trainice, ne-a uimit privirile biserica, cu limpezimi de lacrimă, în spatele căreia se ondulau înalte, spinări largi ce poartă pe ele cojoace groase de păduri; chiliile care o înconjoară de-o parte și de alta sunt, de altfel, mici căsuțe țărănești, lipite unele de altele, cu pridvoare de lemn verde, iar curtea este împodobită cu flori, îngrijite de mâini îndemânatice și răbdătoare. Sfântul lăcaș păstrează încă liniștea și căldura Sfintei Liturghii.
Ne întâmpină maica Teofana, cu voce blândă și cu iubire şi ne dezvăluie povestea acestui loc care începe cu anul 1740, când s-a ridicat biserica de lemn de către Suzana Arșicu, înlocuită peste 100 de ani cu una de piatră prin grija PS Episcop Chesarie. De asemenea, biblioteca mai păstrează un document care arată cum Sfântul Nicolae a rămas ocrotitorul acestui sfânt locaș, deşi ctitorii au dorit să schimbe hramul la un moment dat.
Tot pe Valea Teleajenului, mergem mai sus, spre tâmpla Ciucaşului, la poalele Zăganului, aproape de Pasul Bratocea unde ne aşteaptă cu miros de tămâie şi răşină, Mănăstirea Cheia. Pășim pe poarta de la intrare pe aleea largă, străjuită de o parte și de alta de lumânări verzi din trunchiuri mari de brazi. În curte, aceeași ordine desăvârșită: flori frumos aranjate, covorul de iarbă împodobit cu brăduți și rondouri de flori. Intrăm în biserica mare care domină tot ansamblul prin măreție și turlele semețe care străpung cerul, întrecându-se cu vârfurile de piatră ale Zăganului.
În rugăciune, privirile se opresc uimite pe catapeteasma din lemn sculptat și aurit ca o bijuterie de mare preț realizată de meșteri vienezi. Icoanele împărătești sunt pictate de Gheorghe Tăttărăscu. Frumusețea dinlăuntru se revarsă cu generozitate și în afară, ca la toate mănăstirile, și parcă toate trăiesc în același duh de rugăciune și de binecuvântare: o picătură din toate aceste bogății nepieritoare pe care le adăpostesc aceste sfinte locașuri, am așezat-o în sufletele noastre și coborâm iarăși spre Depresiunea Brașov, cu inimile pline de bucurie, păstrând în adâncul nostru pacea și liniștea acestor locuri.
Pe drumul de întoarcere, intrăm și ne închinăm la Mănăstirea „Sfântul Dumitru” de la Sighișoara, la slujba Vecerniei. Cântările de la strană, „Lumina lină” ne-a însoțit apoi drumul spre casă, am înțeles că roadele duhovnicești pe care le-am cules călcând pragul atâtor mănăstiri ca închinători, în aceste zile de toamnă, sunt cele care ne întăresc sufletul și trupul și ne dau nădejde să credem cu adevărat cuvintele Mântuitorului: ”Cău­tați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate acestea vi se vor adăuga vouă!”.
Darurile de preţ primite şi înmulţite pe drumurile care uneori păreau nesfârşite sunt prietenia şi pacea care i-au însoţit pe cei cincizeci de pelerini, o familie mai mare care s-a rugat împreună, primind putere unul de la altul şi cu toţi deopotrivă de la Dumnezeu.