Pelerini clujeni la vechea Curte Domnească de la Târgoviște

Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicoale Buda, a continuat seria de pelerinaje, în cadrul evenimentelor dedicate „Anului omagial al sfintelor icoane, al iconarilor şi al pictorilor bisericeşti”. De data aceasta, pașii pelerinilor au ajuns în Valea Prahovei, străbătând Carpații Meridionali, spre vechea Cetate a Târgoviștei. La întoarcere, pelerinii au trecut prin Culoarul Rucăr-Bran.

Pe o vreme neprietenoasă, în întuneric și ploaie măruntă, pelerinii își căutau bucuria de a fi din nou împreună și de a descoperi pe drumurile țării, comori ale Ortodoxiei și ale naturii binecuvântate din belșug de Dumnezeu. Printre dealurile molcome ale Transilvaniei, drumurile unduiesc spre înălțimi. Apropiindu-ne de Brașov, în zare, învăluite de nori cenușii prăvăliți până pe văi, coamele munților se străduiesc zadarnic să se elibereze de sub stăpânirea ceții. Facem un scurt popas în orașul de la poalele Tâmpei în Piața Mare dominată de una din emblemele orașului, Biserica Neagră. Impozantă, construită în secolele XIV-XV în stil gotic, transformată din biserică catolică, în anul 1542, în biserică evanghelică. Se remarcă prin altarul principal împodobit cu statui din argint aurit, prin cea mai mare orgă mecanică Bucholz funcțională din sud-estul Europei, cea mai mare colecție de covoare anatoliene din secolele XVI-XVIII și multe obiecte vechi. Poposim pentru o vreme în Piața Sfatului, largă, neîncăpătoare vara, dominată acum doar de porumbeii blânzi care, spre bucuria copiilor, se plimbă nestingheriți printre ei. Pornim la drum pe valea îngustă a Timișului, apoi pe frumoasa Vale a Prahovei printre munții văluriți, purtând pe creste perdeaua deasă a ceții. Pentru a se întrece parcă cu neasemuită splendoare a locurilor, omul a așezat aici orășele ca din poveste, cu case care mai de care mai elegante și mai vesele. Predeal, Azuga, Bușteni, Sinaia sunt stațiuni montane turistice renumite, mult căutate de iubitorii sporturilor de iarna și de dru­meții.

Mănăstirea Sinaia și Castelul Peleș

Ne oprim în Sinaia, fosta reședință a regilor României, cu nume sfânt, cel al muntelui Sinai, dat de spătarul Mihail Cantacuzino, în secolul XVII. Așezat de-a lungul văii Prahova, pe versantul sud-estic al Bucegilor, înconjurat de culmile împădurite Furnica, Zgarbura, Colții lui Barbeș și Culmea Izvorului, orașul este renumit prin frumusețea naturii care se îmbină armonios cu arhitectura deosebită. Sub ploaia monotonă, pe șoseaua udă, urcăm spre Mănăstirea Sinaia. Intrăm pe poarta mare ca de castel, din lemn sculptat cu motive geometrice și, înconjurată de chilii albe, cu acoperiș în două ape, se dezvăluie privirilor biserica mare, împodobită în straie regești. Elegantă și semeață, pare pictată pe cerul plumburiu al toamnei cu zidurile ei de cărămidă roșie, decorate cu dungi albe și bej, cu registrul de sfinți în partea superioară, cu cele trei turle delicate, mesageri siguri spre înalt.

A fost construită între anii 1842-1846, în timpul stareților Ioasaf și Paisie, cu hramul „Sfânta Treime”,  de călugări din obștea Mănăstirii Neamț. Este refăcută apoi, între 1897-1903 de arhitecții George Mandrea și Jean Pompilian. Înăuntru, o lumină blândă, aurie, izvorăște din iconostasul din lemn aurit, deasupra căruia, de pe bolta altarului, ne întâmpină Maica Domnului, cu veșmântul său de culoarea cerului și ne spune cu iubire, parcă, aceleași cuvinte care sunt scrise pe tronul principal din strana dreaptă, ce poartă blazonul regal „Nimic fără Dumnezeu”! Pictura a fost executată în stil neo-bizantin de Aage Exner, pictor danez. Impresionant este tabloul votiv de pe peretele vestic, care înfățișează cinci ctitori: Mitropolitul primat Iosif Gheorghian (în 1903, a sfințit biserica), Regele Carol I (1866-1914), în uniformă de ofițer, având mâna stângă sprijinită de o coloană incompletă (simbolul României fără Transilvania, Bucovina și Basarabia), Regina Elisabeta cu principesa Maria, copilă, Spătarul Mihail Cantacuzino, ctitorul vechii mănăstiri.

Pășim pragul bisericii vechi, albă, cu hramul „Adormiriea Maicii Domnului”, care ni se descoperă ca o comoară, ascunsă între ziduri de chilii albe cu balcoane roșii pe care se odihnesc ultimele mușcate ale toamnei. Ea vorbește despre ctitorul ei, amintit mai sus, care o zidește în 1695, împlinind făgăduința sa în urma pelerinajului de la muntele Sinai, să ridice o mănăstire pentru călugării schiturilor din apropiere, într-o poiană unde, unul dintre călugări avusese o vedenie în care un cor de îngeri îi cânta Maicii Sfinte. Și acum, totul în acest locaș o cinstește prin frumusețe, armonie și grație pe Maica Domnului, aici fiind începutul frumosului stil muntean din veacul al XVIII-lea, stilul brâncovenesc; biserica este simplă, acoperită cu solzi de țiglă neagră, cu pereți groși, depășind un metru, în formă de cruce latină, unică în țară; are o turlă pe pridvorul sprijinit pe opt coloane din piatră, armonios sculpate, pe care se mai păstreză pictura originală a renumitului Pârvu Mutu Zugravu, reprezentând iadul și raiul; pe portalul intrării se află sculptați în piatră Moise și fratele său Aaron; pronaosul mai păstrează din registrul original doar tabloul votiv, restul bisericii fiind repictat în 1795 de un pictor necunoscut. Toată pictura bisericii este un imn închinat Măicuței Sfinte, prin gingășie, iar ochii mari ai tuturor sfinților poartă în ei iubirea și ascultarea de Cel Ce pe toate le împlinește.

Părăsim mănăstirea și, pe poteca dintre brazi, urcăm împreună cu ploaia care se ținea scai după noi, curioși toți pentru a vedea sau a revedea pentru a nu știu câta oară, Castelul Peleș, perla Sinaiei. A fost construit între anii 1873-1914, la inițiativa Regelui României Carol I, pentru a-i servi ca reședință de vară. Din anul 1953 devine Muzeu Național, deschis publicului larg. Îi zărim, ca-ntr-un basm, mai întâi turnurile ascuțite mari și mici, și apoi, se ridică în fața noastră în toată măreția sa, o îmbinare armonioasă de piatră, cărămidă și lemn de culoare maroniu închis ce decorează balcoanele într-un frumos joc de linii. O părticică infimă din marea sa splendoare o dezvăluie parcul cu fântâni arteziene, statui și aranjamente florale. Noi am vizitat doar parterul unde se află holul de onoare, sufrageria, salonul florentin, sala mare de arme, cabinetul de lucru al Regelui Carol I, sala de muzică, biblioteca și sala maură. Am intrat pentru o vreme în istorie și am reflectat cât de important este „să pui la treabă artiști din toate domeniile”, într-o anumită perioadă a timpului lumii. Lăsăm la poalele munților acest cuib al frumosului și pornim spre Târgoviște.

Mănăstirea Viforâta

Următoarea oprire este la Mănăstirea Viforâta, cu hramurile „Nașterea Maicii Domnului” și „Sfântul  Nicolae”, situată la patru kilometri la nord de Târ­goviște, în satul cu același nume, dat pare-se nu de vicisitudinile vremii, ci de cele ale istoriei și ale timpului care s-au năpustit deseori peste aceste locuri, după cum reiese din pisania sfântului locaș. Adunați în fața bisericii îmbrăcate în alb, contrastând cu acoperișul celor două turle ca niște trunchiuri de con uriașe, înconjurată de „un zid” de chilii cu verande pe care surâdeau încă mușcate, o maică ne povestește zbuciumata istorie a acestei bijuterii a artei bisericești din Țara Românească: ea poartă pecetea mai multor ctitori care au așezat jertfa lor la temelia acestei bisericii și astfel, rugăciunea a fost purtată spre cer veacuri la rând: prima atestare documentară datează din 1530, ctitor fiind Vlad Vodă al V-lea (1530-1532) pe locul unei ctitorii mai vechi a lui Vladislav Voievod Basarab (1447-1456), refăcută apoi de Radu Vodă la 1508; urmează, ca și ctitori, în 1635, Matei Basarab cu soția sa Elena (mănăstire de maici), iar în 1713, Constantin Brâncoveanu cu Marica Doamna care renovează mănăstirea, adăugă chilii și pune pecetea stilului brâncovenesc, adăugând pridvorul deschis cu arce largi și stâlpii specifici, cu scena „Înfricoșătoarei judecăți”. Au urmat cutremure și alte vicisitudini, dar mănăstirea a fost renovată din nou și din nou, iar astăzi stă în fața noastră frumoasă ca o regină, pentru că înăuntru, ușile larg deschise ne invită să pășim în lumea curată a sfințeniei; pe albastrul înviforat la pereților, odihnesc fără teamă sfinți cu chipuri nobile care ne cheamă la liniște și la rugăciune.

Pe catapeteasma din lemn de tei aurit, executată de sculptorul Karl Troll într-o îmbinare de stil gotic și bizantin, în partea dreaptă ne închinăm la icoana Sfântului Gheorghe, donată în 1631 de Leon Tomșa și la racla cu părticele din sfintele moaște ale acestuia și ale Sfântului Haralambie și Vlasie. Se mai păstrează fresce din pictura din perioada brâncovenească, dar ceea ce se vede astăzi este opera pictorului V. Georgescu. În pacea și fru­musețea de aici, ilustrul cărturar Macarie Ieromonahul, cel mai vestit dascăl al muzicii psaltice românești, își doarme somnul de veci, lângă biserică.

Mănăstirea Dealu

Nu departe de aici, facem un nou popas la Mănăstirea Dealu. Acum urcăm, din nou, altă treptă din istoria neamului. Mănăstirea veghează, parcă, de pe culme, Cetatea Târgoviștei pentru că, în decursul timpului, începând din anul 1431, când a fost men­ționat documentar primul lăcaș din lemn, poartă pecetea voievozilor Radu cel Mare și a fiului său Vlad cel Tânăr (1499-1501, 1510-1512), care l-au reconstruit din temelie, a lui Neagoe Basarab „cu porunca căruia s-a zugrăvit cu vopsele și cu aur în frescă de mâna meșterului Dobromir cu ajutoarele Jitianu și Stanciu” (așa cum scrie pisania); alt ctitor este Constantin Brâncoveanu în timpul căruia, călcată de oști străine „s-a dres biserica”, de către Constantinos cu ucenicii săi în 1713; apoi sunt menționați Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, când este zugrăvită a treia oară de pictorul francez André Deregny (1845-1853).

Între anii 1953-1958, sub purtarea de grijă a Patriarhului Justinian, s-au zidit toate clădirile care împrejmuiesc biserica ce a fost restaurată și apoi repictată prin grija Patriarhului Justin, în perioada 1985-1989 de către părintele Sofian Boghiu. Îndem­nați de cuvintele „Pace celor ce vin! Bucurie celor ce vin! Binecuvântare celor ce pleacă!”, înscrise pe gardul de piatră, pornim pe aleea pavată, împrejmuită de un gard viu de tuia, impecabil tăiat și de trandafiri care străjuiesc buchețele de flori delicate de vară și ne îndreptăm spre turnul clopotniță, alb, de unde blând ne binecuvintează Sfântul Nicolae, ocrotitorul acestul locaș. Minunea cea mare ni se dezvăluie acum căci, delicată, elegantă, biserica se înalță măreață, așezată pe covorul verde de iarbă, mângâind cerul învolburat, cu rotunjimile verzui ale celor trei turle. Și chiliile din jur, din cărămidă roșie cu rosturi albe, privesc prin ovalul înalt al pridvoarelor, de sub verdele acoperișului de tablă spre acest monument de arhitectură, amintindu-ne de Mănăstirea Curtea de Argeș. Mai sobră în deco­rațiuni, cu o gingășie aparte care pare ireală, având în vedere zidurile din lespezi mari de piatră gri, ne așază în suflet o pace adâncă ce izvorăște din fru­musețe, echilibru, colorit și armonie. Înăuntru, totul este impecabil, pare că acum a ieșit de sub mâna meșterilor artiști: iconostasul și strănile din lemn lăcuit, registrele picturale, icoanele, chipuri coborâte din cer răspândind și în acest loc de rugăciune lumina vieții lor întru Hristos, tonurile pastelate, calde de culoare îmbinate în cea mai desăvârșită armonie, ne aduc pace tuturor, așa cum scrie la ieșirea din pronaos.

Mai privim încă o dată spre Icoana Maicii Domului, care șade ca o regină pe tronul de pe bolta Sfântului Altar, înconjurată de îngeri, sub privirea înțeleaptă a Celui vechi de zile, din care coboară peste lume, la plinirea vremii ca un porumbel, Duhul Sfânt.  

În pronaos, în dreapta, sub o lespede de marmură odihnește capul Voievodului Mihai Viteazul, adus în 1603, prin grija clucerului Radu Buzescu, pe piatra căruia stă scris: „Aice zace cinstitul şi răposatul capul creştinului Mihail, marele voevod, ce-au fost domn Ţării Rumâneşti şi Ardealului şi Moldovei; cinstitul trup zace în câmpia Tordei şi când l-au ucis neamţi, ani au fost 7109 (1601), în luna august 8 zile. Această piatră o-u pus jupan Radu Buzescu i jupâneasa Preda”.

În partea opusă odihnește ctitorul Radu cel Mare, în locul de veci gătit de el însuși. Acestea sunt cele mai importante morminte, la Dealu fiind cea mai mare necropolă din țară unde dorm somnul de veci voievozi, domni şi feţe bisericeşti. Suntem conduși, apoi, la muzeu din al cărui pridvor, admirăm vestita Târgoviște, iar o maică, ne conduce cu dragoste pe firul lung și întortocheat al istoriei acestei mănăstiri, clădită aici, pe deal ca o cetate de apărare a credinței străbune.

Aflăm că la Mănăstirea Dealu, din râvna Domnitorului Radu au apărut primele tipărituri româneşti, începând cu un Liturghier slavonesc - 1508 (prima ediţie a acestei cărţi de cult în Biserica Ortodoxă), continuând cu Octoihul și Evangheliarul. Intrăm să ne închinăm și în paraclisul micuț și frumos înveș­mântat cu icoane unde domnește Maica Domnului, ocrotindu-ne sub Cinstitul ei Acoperământ.

Seara se lasă încet, iar după o noapte de odihnă, în aerul rece dar plăcut al dimineții, ne îndreptăm spre Catedrala Mitropolitană. Trecem pe sub turnul clopotniță, apoi pe lângă ruinele vechiului locaș și urcăm treptele maiestuoasei biserici din cărămidă roșie cu jocuri de linii albe, la ceasul la care, credincioșii mai pioși și preoții Catedralei se pregătesc de Sfânta Liturghie. Unul din preoții catedralei, aflând de la pelerini că suntem un grup de la Cluj, ne-a impresionat prin cuvântul cald pe care ni l-a adresat, cu dragoste pentru Hristos, credință și istorie. Am aflat, cum mutarea scaunului domnesc la Târgo­viște încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, a dus la zidirea bisericii ca reședință mitropolitană în 1518 de către Neagoe Basarab, „mare și frumoasă, cu opt turle și tot rotunde, cum nu se mai satură ochii tuturor de vederea ei”, continuată de Radu Paisie (1535-1545), terminată în 1537. Matei Basarab și apoi Constantin Brâncoveanu, în vremuri de restriște, au purtat de grijă acestui locaș care a fost timp de 148 de ani (1520-1668) scaun mitropolitan.

După mutarea capitalei la București, din vechea biserică nu a mai rămas în picioare decât turnul clopotniță. Catedrala de astăzi a fost construită între 1892-1895 de arhitectul francez Ize Compte du Nouy, pictată de Belizarie, în stil bizantin. A fost sfințită în 1933 de Patriarhul Miron Cristea, redevenită în 1991, arhiepiscopie. Nu doar vorbele frumoase ne-au încălzit inimile, ci și toată această catedrală în care, de pe pereții înalți, se desprind aievea, rugându-se pentru noi, chipurile delicate ale sfinților, care se rotesc în jurul nostru ca în razele gălbui ale soarelui pentru că fondul și iconostasul aurii sporesc noblețea și strălucirea a tot ce ne înconjoară. Ne-am închinat la moaștele Sfântului Ierarh Nifon, despre care părintele ne-a vorbit cu multă dragoste, cunoscut ca un bun păstor, aducător de pace, ca înainte stătător al bisericii Țării Românești.

Mănăstirea Stelea

Având în inimă îndemnurile primite, pornim pe străzile îngrijite ale orașului, cu case mari, și arhitectură elegantă, spre Mănăstirea Stelea. Intrăm pe poarta din spate, impresionați de turnul clopotniță, masiv, cu ziduri groase ca de cetate, trecând pe lângă acareturile mănăstirii unde se fac lucrări de reparații. Numele îl poartă de la primul ctitor, negustorul Stelea, care a ridicat mănăstirea în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Pe acest loc, Voievodul Vasile Lupu al Moldovei a ctitorit ansamblul monahal în anul 1645, ca semn al împăcării cu Voievodul Matei Basarab, așa cum scrie în pisania de deasupra portalului de la intrarea în pronaos, împodobită cu bourul Moldovei. Păstrată până astăzi, este un monument de referință pentru arta Țării Românești din secolul al XVII-lea. Nicolae Iorga o numește „biserica păcii între frați”, voievodul alegând acest loc pentru că aici se află mormântul tatălui său, Nicolae Vel Aga.

Complexul monahal mai cuprinde corpul de chilii, casa egumenească (casa Nifon), zidurile de incintă. Are hramul „Învierea Domnului”. La umbra teiului, despărțit în trei tulpini, ne primește cu ospitalitate biserica, îmbrăcată în haina alb-gălbuie, luminoasă, solidă, decorată cu firide arcuite și încinsă cu un brâu lat, tipic moldovenesc și cu cele două turle punctate cu verde. Înăuntru, cântările Utreniei curg lin, la ceasul la care încep, încet-încet, să se adune credin­cioșii. Simplitatea picturii este impresionantă. Totul este alb. Cei doi stâlpi masivi, octogonali care despart pronaosul de naos, sunt împodobiți cu motive geometrice care curg lin, ca pe iile noastre, la fel ca în jurul ovalului ferestrelor și a registrelor de icoane de pe bolțile absidelor și ale altarului.
Începând cu anul 2001, la inițiativa Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Nifon, a fost consolidată și reabilitată biserica, restaurată pictura, s-a construit un nou corp de chilii, gardul împrejmuitor, a fost renovată Casa egumească care adăpostește un bogat muzeu eparhial. Astfel că, tot ceea ce vedem astăzi este într-o bună rânduială și te copleșește, simțind cum, în aerul îmbălsămat de tămâie al bisericii plutește rugăciunea de veacuri a atâtor generații de credincioși.

Curtea Domnească de la Târgoviște

Soarele aurea curtea frumos amenajată a mănăstirii, croind pe iarba verde, alungite, umbrele noas­tre. Pornim spre „Curtea Dom­nească” unde ghidul ne prezintă istoria ansamblului arhitectural care a adăpostit reșe­dința domnitorilor timp de mai multe secole. De gloria ei, se leagă nume ca Mircea cel Bătrân care a construit primul nucleu al Curții Domnești, Vlad Țepeș care ridică Turnul Chindiei, pentru supraveghere și apărare, Petru Cercel (1583-1585) ce înalță un nou palat și biserica mare a Curții (1584), Matei Basarab care renovează și înfrumusețează casele domnești. Ultima perioadă de înflorire este cea din timpul lui Constantin Brân­coveanu, care restaurează ansamblul și îmbracă în pictură nouă biserica și iconostasul care se păstrează până astăzi. 33 de voievozi au rezidat la Curtea domnească, începând cu Mircea cel Bătrân (1386-1418) și încheind cu Constantin Brâncoveanu (1688-1714).

Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” impresionează prin pictura neasemuit de frumoasă, fină, sfinții cu frunților lor înalte, cu figuri ascetice ne îndeamnă la rugăciune și smerenie. În pronaos se păstrează foarte bine tabloul votiv, realizat în 1698, ce cuprinde portretele a nouă domni ai Țării Românești.

Urcăm pe scara de lemn în spirală în Turnul Chindiei. De sus, toate par mici și neînsemnate. Dar ce mare minune face Dumnezeu cu fiecare din noi ca mădulare vii ale acestui neam și ale bisericii, păstrând peste veacuri asemenea comori pentru a ne întări în credință și în iubire!

Mănăstirea Nămăiești

Coborâm din nou pe pământ, dar nu pentru multă vreme, pentru că pașii ne duc spre Mănăstirea Nămăiești, un alt loc binecuvântat, unde întotdeauna revenim cu drag. Intrăm pe poarta de lemn, în curtea mănăstirii. La poalele pădurii dese care se năpustește spre stânca ce adăpostește biserica, se ajunge cu trudă. Urcăm trepte și trepte, pe lângă gardul de metal negru, ne oprim o clipă la o troiță unde-și pleacă capetele cu delicatețe o mulțime de flori și ajungem în fața bisericii unde înflorește o frumoasă grădină. Aici Liturghia e dusă până departe din floare-n floare, printre arborii pădurii, de păsări, până la cer, iar de oameni spre casele lor, purtată în suflet cu credință și cu dragoste. Lângă chiliile din stânga, bine gospădărite, din cărămidă nouă roșie, odihnesc pelerini. Intrăm în biserica ce poartă încă miros de tămâie și de rugăciune. Micuță, săpată în stâncă, are o istorie învăluită în legendă. Ne închinăm și noi la Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, care, se spune, este pe vremea Sfântului Apostol Andrei.

Se mai spune că biserica a fost ridicată pe locul unde trei ciobani au poposit cu oile și au avut același vis: au auzit bătăi de clopote și un înger li s-a arătat spunându-le despre icoana care stă ascunsă de veacuri sub pământ, zugrăvită după adevăratul chip al Maicii Domnului și poruncindu-le să facă aici locaș de închinare cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”. Săpată în stânca muntelui, este atestată de documentele istorice în anii 1503-1547 în hrisoavele domnitorilor Radu cel Mare și Mircea Ciobanul. Biserica este ca un potir, cu icoane aurind pe pereții de stâncă și având  o comoară de mare preț, icoana Maicii Domnului, despre care se spune că ar fi una din cele 12 icoane pictate de Sfântul Apostol Luca, cu care fiecare Apostol a plecat la propovăduire. Ajuns la această peșteră, care se credea a fi un templu idolesc, Apostolul Andrei, negăsind pe nimeni, a exclamat „Nemo est!” (Nu este nimeni), de unde numele mănăstirii, și a lăsat acolo icoana. Aurită, împodobită frumos, cu chipurile Maicii Domnului și al Pruncului, ce seamănă cu cele din Icoana nefăcută de mână. A fost așezată acolo unde și-a dorit Măicuța Sfântă pentru că, pusă în altar, tot timpul cădea jos, dorind să fie în mijlocul credincioșilor să le aline durerile, să aducă pace, să le dăruiască prunci, și acolo a rămas și acum.

Mausoleul de la Valea-Mare Pravăț

Ultimul popas este la Mausoleul de pe dealul Mateiaș din localitatea Valea Mare-Pravăț din județul Argeș. În partea de sus, se află cripta de marmură neagră, cu osemintele celor 400 de soldați și ofițeri uciși în luptele de pe frontul Bran-Câmpulung; mai jos, este un muzeu cu două săli de expoziție. Eroii pentru care biserica se roagă la Sfânta Liturghie stau la temelia acestui neam, așa cum spun cuvintele inscripționate pe basorelief: „Pentru onoarea patriei și a drapelului, pentru făurirea unității României, noi am apărat cu bărbăție și credință în victorie, până la jertfa supremă, pământul sfânt al țării, lăsându-vă vouă, generațiilor viitoare, o națiune liberă și independentă”.  

Toate locurile unde am pășit în acest pelerinaj ne îndeamnă la recunoștință. Suntem recunoscători în primul rând lui Dumnezeu pentru toate darurile primite și apoi vitejilor acestui neam, fie ei voievozi, arhierei, călugări sau oameni simpli, care au păstrat peste veacuri, cu toate viforele abătute asupra lor și asupra acestui pământ, neîntinată credința străbună, apărând-o cu prețul vieții lor.