Pelerini clujeni, pe urmele sfinților, în Banat și Serbia (I)

Un grup de credincioși de la Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, unde este paroh Nicolae Buda au făcut un pelerinaj la mănăstirile din Banat și din Serbia. Pelerinajul a fost organizat în cadrul seriei de evenimente dedicate Anului Centenarului Marii Uniri.

Sub semnul Anului Centenarului Marii Uniri, am plecat spre plaiurile Banatului, apoi spre mănăstirile din Banatul Sârbesc, Voivodina, altădată parte a trupului țării, și astăzi loc de viețuire pentru o populație românească egală ca număr cu cea sârbă. Am plecat la drum însoțiți de părintele Ciprian Taloș, iar prima noastră oprire a fost la Catedrala din Deva; până aici, cea mai mare parte a drumului ne-a urmărit, mai îndeaproape sau mai de departe, Mureșul care, cu dor parcă, își caută necontenit fratele pierdut în creierul Munților Hășmașul Mare, neștiind că le-a fost hărăzit să străbată două „Țări” dragi, Transilvania și Țara Românească, unite azi într-o Românie rotundă, rodul luptei de veacuri a frun­tașilor poporului român.

De pe malul stâng al Mure­șului, ne-a întâmpinat orașul Deva, renumit prin Cetatea așezată voinicește pe vârf de stâncă, dar și prin frumusețea peisajului dăruită de munții dimprejur, Poiana Ruscă, Zarandului, la vest, și Munții Apuseni, la răsărit.

Ne-am oprim la Catedrala impunătoare, albă, cu portalul semeț, dreptunghiular, ce poartă la piept icoana Sfintei Treimi: el se continuă în sus cu turnul clopotniță, cu două niveluri, cel de deasupra împodobit cu trei ferestre alungite, purtând pe cap turla ce atinge cerul; aceasta mai are și alte surate care, cochete, mai mici și mai delicate, dau grație acestui colos de cărămidă.
Am intrat înăuntru, unde, prin ferestrele rotunde, se revarsă, cât poate aici, soarele și parcă ne-am îmbarcat pe o corabie ce comunică cu exteriorul doar prin aceste hublouri: la lumina caldă a candelabrului rotund, ca o coroană uriașă pe care sunt așezate ca niște lumânări becuri cu formă de flacără, Sfânta Liturghie curgea liniștit, izvor de apă vie pentru sufletele noastre.

Culorile sunt calde; fondul azuriu dă eleganță și profunzime; stâlpii subțiri, îmbrăcați cu forme geometrice frumoase, sprijină absidele de unde se roagă pentru noi sfinții, cei din Biserica biruitoare. Deasupra lor, păuni aurii, simbol al învierii stau sub balcoanele elegante unde cerul este și mai aproape de noi. În partea stângă, ne-am închinat cu evlavie la Icoana Maicii Domnului, „Tricherousa” - „cu trei mâini”, cea de jos fiind pusă de Sfântul Ioan Damaschinul, apărător al sfintelor icoane în perioada iconoclastă. Este copia unei icoane făcătoare de minuni de la Mănăstirea Hilandar, a fost pictată pe Muntele Athos și donată catedralei de un credincios din Cluj. Este o icoană rară, de o frumusețe aparte, bătută în aur și în argint.

Am aflat că această catedrală a fost construită în 1861, având drept ctitor pe Mitropolitul Ardealului, Sfântul Andrei Șaguna, a fost pictată între 1927-1930 în stil romano-bizantin de către Alexandru Pop, directorul bellartelor din Cluj. Iconostasul este din lemn de stejar, sculptat în 1940, iar în interior se păstrează icoane vechi din secolul al XVII-lea.

Cele trei clopote, turnate din material de război, sunt donația familiei Petru Groza, originar din Deva. Catedrala are două hramuri: „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”.

Dovadă a rolului important pe care Biserica Ortodoxă l-a avut în înfăptuirea Marii Unirii stau inscripțiile de pe placa de marmură de la intrarea în catedrală: „În această catedrală, la 27 noiembrie 1918 s-a făcut alegerea delegaților pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia care, la 1 decembrie, a hotărât unirea Transilvaniei cu România.

La 1 decembrie 1918, românii din Deva au proclamat cu mare entuziasm unirea lor cu „Patria mamă”.

Cu drag ne-a întâmpinat părintele Andrei Coroianu, care ne-a vorbit cu însuflețirea și dragostea ce-l caracterizează despre acest locaș, dar și despre datoria noastră de a ține aprinsă flacăra credinței, fiecare acolo unde suntem, să mărturisim prin viața noastră pe Hristos; a dat ca exemplu, în istorie, dârzenia cu care poporul sârb și-a apărat nu numai patria, ci și credința, nedes­părțindu-le niciodată.

Puține neamuri se pot mândri cu regi care au devenit sfinți, cu sfinți contemporani cu noi care au dat o vigoare nouă Bisericii prin viața lor simplă, curată, prin implicare și iubire.
Încărcați duhovnicește prin cântările Sfintei Liturghii, prin binecuvântarea părintelui Andrei și rugăciunea de călătorie, am pornit mai departe.

La Arad, Mănăstirea Gai

Mureșul nu ne-a lăsat singuri, ne-a condus spre Arad, știe el bine drumul și am ajuns la Mănăstirea Gai, situată în partea de nord-vest a orașului ce respira liniștit în aerul încins al câmpiei. Din parcarea largă, unde ne-a întâmpinat mirosul de ierburi răsfățate de soare, ne-a apărut în față turnul clopotniță alb, cu pălăria de țiglă bleumarin, ascuțită, așezată cât mai sus, parcă intenționat să nu i-o ia nimeni, flancat mult mai jos, de o parte și de alta a intrării, de același acoperiș întunecat. În dreapta se zărește biserica, la fel de albă, cu pridvorul pictat, cu sfinți în ocnițe, asemenea mănăstirilor moldave, cu acoperiș piramidal, format din linii arcuite, nu prea înalt, cu streașina mai puțin arcuită. Turnul de deasupra Altarului are două registre decorate cu pilaștri cu capiteluri ionice și dorice în partea superioară. Acesta pare a fi frate geamăn cu turnul clopotniță de la intrare, având lateral și alți doi mai mărunței.

Dincolo de poartă, ni se dezvăluie o grădină cu o ținută impecabilă, de regină. Parcă îți vine a te freca la ochi și a spune: „E oare un colț de rai?”. Totul este perfect: iarba ca un covor imens, trandafirii roșii, eleganți, de o parte și de alta a aleilor, cu flori așezate în căușe sau în pătrate de piatră. Biserica este închisă și ne îndreptăm spre celelalte comori ale acestui loc: descoperim, în stânga sfântului locaș, răsărind parcă din iarba verde o bisericuță din lemn de stejar pe care am putea-o confunda cu o căsuță țărănească, dacă n-ar fi turla cubică decupată în acoperișul de șindrilă cu coiful din doi bulbi de forma cepei, inegali, suprapuși.

Datând din 1775, așa cum scrie pe unul din stâlpii bisericii, a fost strămutată în 1986 din Seliștea de Mureș, purtând hramul „Sfinților Apostoli Petru și Pavel”. Ne-am plecat capetele și am pășit înăuntru, unde doar altarul și iconostasul sunt pictate, pare-se de zugravii Filip din Lugoj și Nicolae din Lupșa Mare, în timpul păstorii preotului Vasile Popovici.

E mică, cu cupola rotunjită și pereții vopsiți în albastru contrastează cu partea pictată, măcinată de vreme.

Apoi, am intrat să ne închinăm în biserica veche de zid a mănăstirii, cu hramul nevoitorului întru ale credinței „Sfântul Simeon Stâlpnicul”, cu turnul solid, bogat ornamentat, așezat pe pronaos; a fost ridicată între anii 1760-1762 de către episcopul sârb Sinesie Jivanovici, luptător dârz pentru apărarea Ortodoxiei în această parte a țării.

Edificiul a fost ridicat cu sprijinul meșterului arădean Edigius Ioanovici. Biserica face parte din complexul construit în stil baroc și se află în același corp cu conacul (devenit reședința de vară a episcopului) și cu anexele gospodărești sub forma literei U.

Înăuntru, în lumina discretă, revărsată pe ferestrele îngropate în pereții groși, totul capătă o valoare duhovnicească inestimabilă: racla cu moaște, icoanele (biserica a fost pictată în 1767 de Ștefan Tenețchi și repictată în 1993-1994 de pictorii Radu și Alexandru Pitaru), catapeteasma din lemn de tei, lucrat în stil neoclasic.

În altar a fost înmormântat episcopul Sinesie și au fost stră­muta­te aici rămășițele pă­mân­tești ale episcopilor înhu­mați în vechea catedrală după demolarea acesteia. Ne-am închinat apoi și în biserica nouă, mare ca o catedrală, sfințită în anul 2011, închinată Maicii Sfinte prin cele trei hramuri mai rar întâlnite, „Veș­mântul Maicii Domnului”, „Brâul Maicii Domnului”, „Acoperământul Maicii Domnului”.

În pridvorul deschis, ne întâmpină Mântuitorul, binecuvântând cele cinci pâini și cinci pești, hrănind cu ele mulțime de popor. Ca o chemare în Casa Domnului este și pentru noi această frescă, minunea prefigurând Cina cea de Taină la care trebuie să participăm pentru a fi împreună cu Cel care este „Calea, Adevărul și Viața”.

După cum scrie în pisanie, pictura a fost realizată de pictorul Petru Botezatu, iar mozaicurile de Virgil Morar. Tonurile calde de albastru și auriu îmbracă elegant sfântul lăcaș; arcurile bolților absidelor, altarului și naosului se reunesc cu finețe pentru a da slavă împreună cu noi lui Hristos Pantocrator care domnește peste Biserică și peste lume; cele două candelabre, ca niște conuri uriașe dătătoare de lumină, ne conduc spre iconostasul sculptat în lemn, ce poartă icoane înveșmântate în argintiu, la fel cu cele două icoane din fața altarului, încadrate în baldachine mari de lemn sculptat: Mântuitorul se află în dreapta, în picioare, binecuvântând, iar Maica Sfântă în stânga, acoperind lumea cu Cinstitul Său Acoperământ, cu iubire, ferind-o de rău și de păcate.
Când totul este rânduit spre rugăciune și toate din jur vorbesc despre trudă și smerenie, atunci ne plecăm capul și dăruim și noi lui Dumnezeu laudă pentru toate.

Vechea Mănăstire Hodoș-Bodrog

Mai departe, ne aștepta, la 15 kilometri de Arad, în comuna Zădăreni, pe cursul inferior al Mureșului, Mănăstirea Hodoș-Bodrog, cea mai veche mănăstire ortodoxă din România cu viețuire continuă.

Prima atestare documentară despre existența mănăstirii este din 1177 și apare într-o diplomă emisă de Regele Bela al III-lea; istoricii locali vorbesc despre existența unor „călugări greci” (ortodocși) încă din secolul al XI-lea; la dăinuirea acestei vetre monahale, au contribuit perso­nalități ca Sfântul Sava Brancovici - 1607, Episcopul Sofronie de Lipova și Gyula - 1651, Isaia Diacovici - 1690, Eugene de Savoya - 1716, protopsaltul călugăr Naum Râmniceanu - 1788, Nicolae Iorga - 1906. Și, ca orice loc ale cărui origini se pierd în negura vremurilor, și această mănăstire este învăluită într-o legendă frumoasă, care spune despre construirea bisericuței pe locul unde coarnele unui taur pe nume Hodoș (în slavă, „hudus„ înseamnă „maiestuos, sărbătoresc”, au descoperit, într-o movilă de pământ, Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus. Din anul 1784, se adaugă și numele de Bodrog, după numele celor două sate între care se află mănăstirea. Actuala biserică este construită în stil bizantin triconic din piatră și cărămidă romană.

Astfel, în Câmpia fierbinte a Aradului, pe un drum îngust, mărginit de arbori și de troițe cu icoanele Mântuitorului, prefigurând drumul Crucii, am ajuns la ansamblul monahal ce se ascunde printre copaci și vine să odihnească mai întâi trupurile și mai cu seamă sufletele celor care-i trec pragul. Turnul clopotniță alb, vechi din secolul al XIV-lea, cu turla rotundă, se ivește discret, dintre frunzișul des al arborilor. Prin poarta de lemn pe care este sculptată crucea răstignirii, intrăm în altă grădină minunată unde crăițele luminoase și petuniile albe sunt împinse în față, fără milă, de covorul de iarbă pentru a primi, ele primele, pelerinii, socotindu-le cu smerenie, mai frumoase.

Printre brazi maiestoși și arbori cu coroane rotunde, ne apare în față biserica veche, având aceeași vârstă ca și clopotnița (1370); albă toată, cu pridvorul închis, având deasupra un portal ca o coamă de val cu icoana hramului „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, la fel și pronaosul din spate, ascunzând discret turla rotunjită de pe naos.

Peretele de pe latura nordică este netencuit, alcătuit din piatră, acesta purtând până la sfârșitul secolului al XIX-lea inscripția „Hodos - egumen Mihail 1523”.

Biserica este decorată cu nișe exterioare, pictate în tehnica frescă de pictorul E. Profeta 1968. În interior, este împodobită cu pictură „a fresco” din anul 1658 de către pictorul Nicodim Diaconul; a suferit apoi două restaurări, prima, între 1938-1940 (pictorii At. Damina și C. Cenan) și ultima, între 2009-2010 (Adriana Scărlătescu și Marius Oprea). Mobilierul și iconostasul au fost sculptate, cu migală, în lemn de către starețul Ieronim Balintoni în anul 1940.

Înăuntru, lumina cade blând pe chipurile sfinților și pe registrele picturale, deslușind tonurile pastelate, poate un pic mai întunecate, de ocru, bleumarin, vernil, galben, maroniu; descoperim aici, deasupra ușii de la intrare, așezate într-o raclă, coarnele taurului din legendă; în dreapta, în pronaos, așezată într-un baldachin sculptat din lemn, o raclă cu moaște, printre care și cele ale Sfântului Iosif de la Partoș, ocrotitorul Banatului. Dar ca o alinare pentru sufletele noastre este Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, Făcătoare de minuni, descoperită pe locul acestei bisericii care stă la loc de mare cinste, încadrată în rama aurie, în stânga naosului.

Se pare că ar fi fost pictată în secolul VI-VII, iar pentru cre­dincioșii care calcă pragul acestei bisericii a devenit Maică Rugătoare în necazuri și ispite; ne-am plecat cu smerenie genunchii în rugăciune, cu nădejde, în­demnați de gingășia Chipului sfânt, „Dulcea sărutare”, expresia sublimă a dragostei adevărate.

În curtea mănăstirii, se înalță și biserica nouă cu hramul „Pogorârea Duhului Sfânt”, cu pridvorul deschis, sprijinit pe doi stâlpi frumos sculptați în partea superioară, cu scări laterale, de-o parte și de alta a semicercului pridvorului: înăuntru, la intrare, ne întâmpină icoana Adormirea Maicii Domnului în veșmânt aproape alb, brodat cu pietre scumpe care în fiecare an este purtată în procesiune pe Drumul Crucii de Praznicul Adormirii, la care participă credincioși de pretutindeni.

Din mare evlavie pentru Maica Sfântă, praznicul din 15 august este al doilea hram al mănăstirii. Biserica a fost construită între anii 1989-1997. Pictura a fost executată în tehnica frescă de pictorii Radu și Alexandrina Jitariu, iar mozaicurile exterioare de către Victor Jurca din Lugoj; mobilierul din lemn a fost sculptat de Gavriloaia Vasile din Târgu Neamț. Încăpătoare, dispusă pe lungime, cu abside numeroase unde străjuiesc icoane frumoase pe fond în tonuri de albastru, oferă un cadru prielnic pentru rugăciune și liniștire. Am pornit spre Ti­mișoara, unde ne-am și odihnit, pentru că, a doua zi am trecut granița, pe la Moravița, în Serbia.

Mănăstirea Srediște de la Vârșeț

Serbia ne-a întâmpinat sub aceeași nor de ploaie, care parcă s-a hotărât să ne însoțească tot drumul, dar orice amenințare nu înseamnă și împlinirea acesteia; atât doar că aerul mai răcoros, ne îmbie la călătorie, mai ales că, în Vârșeț, ne-am întâlnit cu ghidul nostru, Pantelimon, român de-al nostru, locuitor aici.

Cu un pic de accent, dar cu suflet deschis, iubitor de Dumnezeu ca întreg poporul acestei țări, ne-a condus, mai întâi, la Mănăstirea Srediște așezată la sud-est de Vârșeț, în localitatea cu același nume, atestată documentar în anul 1355, dar probabil, mănăstirea este mai veche, ridicată de eremiții din pădurile din jur.

Într-un ținut de dealuri verzi, mănăstirea, din cărămidă, cu țiglă vioaie, roșie, asemenea celor grecești, stă de strajă la poalele celui mai înalt vârf din Voivodina, Cioaca Mare (641 metri) de unde rugăciunea pornește direct spre înaltul cerului. Și nu ne îndoim de acest lucru, cunoscând aici un părinte ca din pateric, Părintele Nectarie. Înalt, cu figură ascetică, cu barba lungă, ce-i înnobilează chipul blând, cu privirea plecată, nu din neiubire și sfială, ci parcă pentru a o pleca mai degrabă spre rugăciune, ne întâmpină în biserica așezată în centrul ansamblului monahal, sprijinită parcă de buza dealului verde.

Înăuntru, este un spațiu intim ca în bisericuțele noastre de lemn, dar pictat cu multă grijă, finețe și rafinament, în tonuri de culoare, care emană căldură și lumină, iar chipul părintelui poate fi oricând confundat cu cel al sfinților dimprejurul nostru. Și ne-a vorbit de virtuțile cele mai mari ale poporului creștin, frica de Dumnezeu și credința, pe care dacă nu le avem, suntem ca actorii pe scenă; temelia credinței noastre sunt urmașii noștri, în primul rând familia, iar pe ceea ce primim de la aceștia trebuie să clădim pentru viitor, adică să împlinim Cuvântul Evangheliei indiferent cât de tulburi ar fi vremurile; și este important ca în fiecare zi să facem acest lucru ca la școală, când începem cu lucruri ușoare, dar nu putem ajunge la cele mai grele dacă sărim o treaptă; părintele ne sfătuiește să fim consecvenți și să știm întotdeauna că fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic, dar nici fără truda și silința noastră nu dăm roade.

Și mai ales că lucrurile sunt simple, pentru că Dumnezeu ne iubește și dorește mântuirea noastră, dându-ne libertatea de a alege calea: și închizând cercul, ne spune „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu ajutorul lui Dumnezeu, să înmulțim darurile pentru ca, așa cum a spus părintele Cleopa, „Să ne vedem în rai”. Nu am plecat până nu am fost omeniți cu cafea, apă și o pălincă de gutui, specifică acestor locuri.

Ne-am despărțit de aceste plaiuri, privind la mănăstirea de la poale de deal ca la un loc binecuvântat de Dumnezeu, unde chiar dacă viețuiesc doar doi sau trei călugări, așa cum ni se spune că este aproape în întreaga Serbie, aceștia sunt cei care au fost aleși să stea de strajă Ortodoxiei.

La poale de deal sau în iureșul marilor orașe, Dumnezeu este boier cu cei care lasă toate ale lumii și-I urmează Lui. Dar și cu cei care, trăind în lume, se folosesc doar de cele ale acesteia, fără a fi robii ei.

Mănăstirea Rakovița, Belgrad

Am pornit spre Belgrad, capitala Serbiei, punctul de întâlnire a râului Sava cu Dunărea. Cu o istorie veche, începută în urmă cu 6.000 de ani, orașul a renăscut mereu și mereu, purtând amprenta vremurilor: ceea ce vedem noi sunt clădiri mai vechi, impunătoare, cu o arhitectură deosebită, blocuri gri din vremea comunistă, care au alături clădiri ce păstrează urmele bombardamentului din 1999 ca o tristă aducere aminte.

Ne-am oprit mai întâi la Mănăstirea Rakovița și ni se pare că am pășit într-una din mănăstirile noastre, privind șirul nesfârșit al florilor de-o parte și de alta a aleii, turnul clopotniță alb ce cheamă prin glasul clopotelor credincioșii; dincolo de poartă, în centru, ca o mireasă albă, purtând pe frunte cununa celor două turle, stă biserica unde s-a nevoit Patriarhul Pavle, rămas viu în inimile fiilor săi duhovnicești prin smerenie, simplitate, dărnicie și jertfă.

Și de ce ne-am simțit acasă? Aflăm că această mănăstire cu hramul „Sfinții Mihail și Gavriil” a fost construită de Radu I Basarab, după unele date între 1377-1383, sprijinită în decursul timpului prin danii de către domnitorii Țării Românești, printre care și Constantin Brâncoveanu. Astăzi, în parcul frumos din jurul bisericii, mărginit în stânga de vița de vie cu strugurii atârnând grei pe ciorchine, se odihnește lângă zidul bisericii sub o cruce la fel de simplă, din marmură albă, unul dintre cei mai iubiți patriarhi ai Bisericii Ortodoxe al secolului nostru, Patriarhul Pavle, trecut la cele veșnice la 95 de ani în 2009.

Iubirea de care se bucură și azi este evidentă prin mulțimea pelerinilor și florilor cu capetele spre soare ce-i veghează mormântul. Ghidul nostru Pantelimon, cu emoție, ne povestește despre acest iubitor de Hristos numit „sfântul care merge pe jos”, care nu folosea automobilul și mergea cu mijloacele de transport în comun, care, la întronizarea ca patriarh în 1990 a spus: „programul meu este Evanghelia lui Hristos”. Și s-a ținut de cuvânt: cu aceeași jertfelnicie a slujit poporul sârb: a refuzat sa primească salariu cuvenit, primind doar o mică pensie; a ajutat cât a putut, pe plan material și duhovnicesc, neamul său. Și, potrivit dorinței sale, la înmormântarea sa, fiecare a venit cu o lumânare, fără coroane de flori, pentru ca restul de bani să-i doneze Bisericii „Sfântul Sava” pentru finalizarea lucrărilor.

Catedrala „Sfântul Sava”

Următorul popas l-am făcut la Catedrala „Sfântul Sava”, cu cupola sa verzuie, pe care o vezi din orice loc al orașului pe care-l domină, fiind situată pe platoul Vracear, în centrul Belgradului, plin de istorie și de sfinți.

Acest loc nu a fost ales întâmplător pentru ridicarea catedralei: pe această colină, în urmă cu 800 de ani, au fost arse moaștele Sfântului Sava de către păgâni. Ocrotitorul Serbiei a trăit în secolul al XII-lea, fiind fiul cel mai mic, Rastko, al marelui despot Ștefan Nemanja, căsătorit cu fiica împăratului bizantin roman.

Plin de iubire pentru Hristos, se călugărește din tinerețe la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos. Și marea minune pe care o înfăptuiește credința adevărată este aceea că nu mută numai munții, ci schimbă și sufletele oamenilor și face din împărați sfinți, așa cum se întâmplă cu părinții Sfântului Sava, tatăl, Ștefan, care devine Sfântul Simeon, iar mama sa se călugărește cu numele de Ana.

Pentru scurtă vreme, este Arhiepiscop al Serbiei la Mănăstirea Zica; trece la Domnul în 13 ianuarie 1236 la Târnovo, unde este îngropat; cu un an mai târziu moaștele sale sunt mutate la Mănăstirea Milesevo, de unde sunt luate de turci în 1594 și arse pe colina care poartă acum, ca o comoară de mare preț cea mai mare catedrală ortodoxă din lume, născută din cenușa trupului unui sfânt devenit astfel mucenic al cărui suflet este cu Hristos.

Și nici nu se putea astfel, pentru că iubirea naște iubire, și poporul sârb l-a răsplătit din plin pe sfântul lor drag, astfel încât, începând din 1905 se pune la cale construirea catedralei, piatra de temelie fiind pusă abia în 1939.

Construcția ei a durat 65 de ani, între 1939-2004, cu întrerupere de 17 ani din cauza războiului. Astfel că astăzi, imensă, se răsfață în parcul larg, care-i oferă spațiu potrivit pentru a fi văzută în toată splendoarea ei. Albă, alcătuită din marmură și granit, este dominată de cupola rotunjită, uriașă, din tablă de cupru care parcă, cu dărnicie, a zămislit o mulțime de cupole mai mici.

Câteva date din care reiese monumentalitatea locașului sunt: înălțimea de 70 de metri, 81 de metri de la nord la sud și 91 de metri de la vest la est, punctul cel mai înalt având 134 de metri, iar crucea aurită de pe turla principală măsoară 12 metri. O altă curiozitate, capacitatea ei este de 10.000 de credincioși, și dacă se ocupă și galeriile, 12.000 persoane.

Am pătruns înăuntru și, prin stăruința ghidului, reușim să intrăm la rugăciune în partea de la demisol care este terminată: este greu de exprimat ce sentimente am trăit coborând în acest spațiu imens, plin de lumină, în care din fiecare stâlp de susținere (și erau ca o pădure cu aliniere desăvârșită), porneau patru bolți cu marginile albe, cu baza luminată spre a spori strălucirea picturii în mozaic, de o frumusețe și o acu­ratețe aparte.

În partea de sus, este o altă pădure de schele metalice, pentru că se pictează, cupola fiind aproape gata. Impresionantă catedrală și impresionant efortul acestui popor de a-și cinsti sfinții, toate vorbind despre tenacitate, jertfă, răbdare, cre­dință și mai ales dragoste, care, așa cum spune Apostolul, dacă nu este, nimic nu este!