Pelerini clujeni „Pe urmele sfinților în Italia” I

Pelerinajul „Pe urmele sfinților în Italia”, al credincioșilor din Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj-Napoca, s-a desfășurat cu prilejul „Anului Omagial al unității de credință și de neam” și al „Anului comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918”. Primul popas al pelerinilor, pe tărâmuri italiene, a fost la Veneția.

Prin intermediul Centrului de pelerinaje „Renașterea”, un grup de 50 de cre­dincioși, majoritatea de la Parohia „Nașterea Domnului” din Cluj Napoca, prin purtarea de grijă a parohului Nicolae Buda, am pornit spre Italia, pe banda șerpuitoare de asfalt, străbătând sub ame­nințarea norilor, frumoasele plaiuri bihorene până la graniță, apoi Ungaria, admirând Budapesta cu Dunărea albastră, apoi Slovenia. După aproximativ 15 ore de mers, am ajuns în Italia, prima oprire fiind în apropiere de Veneția. Pelerinajul a fost organizat de părintele Nicolae Buda, Georgeta Plăcintar, alături de care s-a aflat și ghidul, Alexandru Lucian Povarnă.

Veneția, „Regina Adriaticii”, a intrat în Patrimoniul UNESCO în anul 1978. „Podul Libertății”, lung de circa 3,8 kilometri, leagă continentul, orașul Mestre de Veneția insulară. Am mers cu multă nerăbdare spre acest univers unic, unde pământul se ascunde din calea apelor, și clădirile, cu o arhitectură aparte, ies dintre valurile care se plimbă nestingherite printre ele. Aflăm o mulțime de apelative ale acestui oraș, „Republica Sfântului Marcu” sau „Republica Leului” sau „Republica Prealuminată”. Aflăm de la ghidul nostru câteva date despre „orașul măștilor și al carnavalurilor”, așezat pe apă în totalitate, format din insule mici, legate prin canale și poduri, care dezvăluie vechi capodopere artistice și arhitectonice în stil gotic, renascentist și bizantin, cu 400 de poduri și peste 90 de biserici. Câteva dintre podurile cunoscute care traversează Canal Grande sunt: Podul Rialto, cel mai vechi (1588-1591) din piatră (48 metri lungime), punct de atracție pentru turiști, cu magazine de bijuterii, măști, artizanat), Podul Academiei, din fier frojat (1932), Podul Scalzi, (40 metri lungime), din piatră, Podul călugărilor desculți, 1934 (după numele ordinul călugărilor ce locuiau în mănăstirea din apropiere), Podul Constituției, (94 metri lungime), mai nou, (2008), construit de Santiago Calatrava din oțel și sticlă între Gara Santa Lucia și Piazzale Roma.

Orașul a fost înființat în secolul al V-lea, pe lagunele mlăș­tinoase venețiene de către refugiații din regiunea Veneto, locuitorii de pe continent, retrăgându-se aici pentru a fi apărați de invaziile barbare. În decursul timpului, artiști bizantini au decorat clădirile cu mozaicuri splendide, iar în secolele XIII-XV, se distinge arhitectura gotică pe care o putem admira, de-a lungul Canalului Grande. Pornim spre locul de îmbarcare pentru plimbarea cu vaporetto pe „grandioasa șosea pe apă” a Veneției, lungă de 3,8 kilometri, cu o lărgime de 30-70 metri care începe de la Gara Ferroviara până la Piața San Marco; ne îmbarcăm în mai multe vaporetto și urmează o experiență unică, în care ochiul se desfată cu o priveliște de nedescris, plutind pe apele învolburate de am­barcațiuni: plutesc pe valuri construcții somptuoase, zece palazzouri cu culori diferite ridicate între secolele XIII-XVIII, fiind așa cum ni s-a spus „semnul culturii obsedate de opulență și fantezie a venețienilor”: sunt clădiri construite în stil bizantin (secolele XII-XIII) cu arce alungite și loggii mari (Ca’ Farsetti sau Ca’ Loredan) sau în stil gotic venețian (secolul al XV-lea) cu fațade de ipsos colorate strălucitor, cu arce ascuțite și coloane subțiri (Ca  d' Oro, Ca’ Foscari sau Palazzo Cavalli-Franchetti); altele, din secolul al  XVI-lea sunt realizate în stil renascentist și clasic, cu fațade albe și ferestre înalte că Palazzo Dario, Palazzo Grimani, Ca’Vendramin Calergi; acestora li s-au adăugat cons­trucții în stil baroc la sfârșitul secolului al  XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, cum sunt Ca’Pesaro și Ca’ Rezzonico (ambele proiecte ale lui Baldassarre Longhena), Basilica „Santa Maria della Salute” și Basilica „Scalzi” și neoclasic (Palazzo Grassi).

Plutind pe apă, ai impresia că ești într-un vis cu domnițe și cavaleri, cu palate, gondole conduse de gondolieri îndemânatici și teama de a nu se termina acest vis persistă. Lăsăm în dreapta noastră Basilica „Santa Maria della Salute”, cu turle rotunjite sub care cresc ziduri cu coloane delicate împodobite cu dantelării în piatră și statui expresive și în stânga vedem simbolul orașului, punctul principal, complexul arhitectural al Pieței San Marco: zărim rotunjimile turlelor catedralei, Turnul și Palatul Dogilor sprijinindu-și toată greutatea zidurilor masive pe coloanele delicate și albe ale balconului lung și  pe bolțile intrărilor.

Coborâm pe cheiul împestrițat de turiști pe lângă tarabe purtând emblemele orașului, măști, păpuși și tot felul de suveniruri; admirăm statuia ecvestră a lui Vittorio Emmanuel al II-lea, unificatorul Italiei și ne îndreptăm spre Basilica „San Zaccaria”, biserică de parohie, un dar frumos în această zi de sărbătoare pentru că aici, în dreapta, se află două sarcofage bogat ornamentate, al Sfântului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, și al Sfântului Atanasie, Patriarh al Alexandriei, opere ale artiștilor venețieni din anii 1400-1500.

Este slujbă la care participă câțiva credincioși care se pierd în spațiul larg al bisericii ornamentată cu coloane gri, delicate și tablouri religioase imense în care sufletul nostru se regăsește mai greu și acesta este doar începutul fastului și imensității catedralelor Italiei.

Mai departe, mergem pe străduțe înguste și peste podețe albe aruncate elegant peste canale spre Piața San Marco; ne oprim pentru a vedea „Puntea suspinelor”, din marmură albă, care, legând două clădiri vechi pe sub care se leagănă încet gondolele, s-ar părea că ar fi un loc romantic, până nu aflăm că, în întunecatul Ev Mediu, lega camerele de interogare din Palatul Dogilor cu închisoarea, fiind ultimul drum al penitenților spre locul pedepsei.

Mergând prin labirintul de canale și poduri, ajungem în locul unde, ca o bijuterie, Basilica „San Marco” impresionează prin maiestuozitate, bogăție, rafinament, o dantelărie de marmură care proiectează pe cerul senin cele cinci cupole rotunjite, imense, o sinteză a stilurilor bizantin, roman, gotic, islamic, renascentist, încercând să îmbine într-o capodoperă măreață toate frumusețile lumii.

Ea a dat numele celei mai renumite piețe venețiene, Piața San Marco, locul cafenelelor și al magazinelor elegante, unde tot timpul oamenii roiesc ca-ntr-un stup, iar porumbeii prietenoși, îi dau un farmec de neuitat. Pe drept cuvânt Napoleon a numit-o „cel mai elegant salon în aer liber din Europa”, închisă ca într-un dreptunghi uriaș de un ansamblu arhitectural unic în lume: Turnul cu Ceas, Procuratie Vecchie (1538), odinioară cu funcții oficiale, azi găzduiește muzee, magazine, birouri, reședința temporară a președintelui Italiei, altă clădire este Procuratie Nove (1640), fosta reședință a regilor Italiei, azi, o galerie impresionantă de muzee (Muzeul Correr, Muzeul Unirii, Muzeul de Arheologie); urmează Turnul cu ceas, Bibilioteca și Palatul Dogilor.

Ascultăm istoria acestei catedrale: în 1807, devine catedrala Veneției, scaun patriarhal; biserica originală a fost construită în anul 828 pentru a adăposti corpul Sfântului Evanghelist Marcu, moaștele fiind furate din Alexandria Egiptului de oamenii de încredere ai dogelui; pentru a fi trecute printre gărzile musulmane, au fost ascunse într-un butoi sub straturi de carne de porc marinată (această scenă este zugrăvită într-un mozaic din secolul al XIII-lea deasupra intrării principale). În 976, a fost distrusă de un incendiu și refăcută în 1094 așa cum o vedem astăzi;  de-a lungul timpului, a fost înfrumusețată cu toate bogățiile pe care amiralii și negustorii le-au putut aduce din Orient, dobândind numele de „Biserica de Aur”; cele cinci turle rotunjite, în interior sunt bogat ornamentate cu mozaicuri; deasupra intrării, la balconul din apropierea acoperișului, sunt patru cai de bronz aurit, reproducere după cei turnați la Roma și duși apoi la Constantinopol, de unde venețienii i-au adus după distrugerea orașului; au fost luați la Paris în 1797, când Napoleon a prădat Veneția și înapoiați fără ochii de rubine după căderea Imperiului Francez, în 1815. Statuile originale se află în Muzeul Sfântului Marcu.

Dacă aspectul exterior impresionează prin dantelăria arhitecturală și monumentalitate, în interior o baie de lumină scaldă privirile pelerinilor care izvorăște din cei 4000 metri pătrați de mozaicuri lucrate cu aur, cele mai vechi datând din secolele XI-XII, iar ultimele, din 1700, printre care cele mai celebre sunt: „Judecata de Apoi” (Tintoretto - anul 1500), „Cartea Facerii” pe tavanul basilicii, în dreapta intrării principale, „Viața Sfântului Evanghelist Marcu” din partea din față după ușa de sticlă, „Viața Sfintei Fecioare Maria” într-o capelă din dreapta altarului.

Remarcabil este Sanctuarul, altarul principal, construit deasupra mormântului Sfântului Marcu, din marmură verde, un baldachin ridicat pe patru coloane sculptate în alabastru; un punct de atracție în zona altarului este „Pala d'Oro”, panoul altarului, lucrat din argint aurit și încrustat cu 1927 pietre prețioase și 225 plăci emailate, cu scene și sfinți ai bisericii înainte de Schismă, comandat de dogele Orseolo I (976-978) în Constantinopol, mărit şi împodobit mai bine de patru secole de artişti și maeștri celebri venețieni.

Un alt loc interesant este „Sala tezaurului,” în dreapta basilicii care ascunde comori aduse din cuceririle străine (Bizanț), relicvalii cu sfinte moaște care nu mai sunt venerate, ci puse în muzeu; pe partea din dreaptă, se află „Galeria și Muzeul Sfântului Marcu” de unde se vede biserica și o panoramă frumoasă a pieței: cuprinde exponate și mozaicuri adunate de-a lungul vremii și cei patru cai originali.

În piață, mai admirăm Campanila, clopotnița din secolele XV-XVI, un turn foarte înalt în fața basilicii, de 98,6 metri, lucrat în cărămidă; a stat în picioare 1000 de ani, până când, în 1902, s-a prăbușit deodată cu loggia de marmură din secolul al XVI-lea; loggia a fost refăcută imediat, iar turnul peste zece ani, conform planului inițial; în secolul al XV-lea, clericii imorali erau închiși în colivii de lemn, suspendate în turn, siliți să trăiască doar cu pâine și apă un an de zile sau alții lăsați să moară de foame; din turn, se deschide o priveliște uluitoare zărindu-se insulele Murano (vestită prin sticlă), Burano (casele roz de pe canale și dantele), Torcello (spații verzi și liniște).

Admirăm bătăile din Turnul cu ceas ce aparține lui Coducci, construit în 1494, având în vârf doi mauri din bronz care bat ora exactă.

Uimitoare este și clădirea masivă și somptuoasă a Palatului Dogilor din estul Piațetei San Marco, construită din marmură roz și albă, în secolul al XIV-lea, în stil gotic venețian cu influențe orientale; a fost reședința dogilor. Interiorul palatului prezintă o galerie cu lucrări de artă realizate de maeștri venețieni: Jacopo și Domenico Tintoretto, Tiziano Vecellio, Francesco Bassano, Paolo Veronese, Giambattista Zelotti, Andrea Vicentino, Antonio Vassilacchi.

Printre casele memoriale în Veneția, amintim Casa memorială Antonio Vivaldi, Carlo Goldoni, Marco Polo, negustor venețian, Tomaso Albinoni.

Popas la biserica grecească ortodoxă

Un ultim popas în Veneția este Biserica grecească ortodoxă „Sfântul Gheorghe”, „Chiesa de San Giorgio dei Greci”. Ne întâmpină cu fațada simpla ca un zid compact tăiat doar de uși, ferestre, medalioane cu icoane bizantine. Curtea pavată cu dale de piatră e împrejmuită cu zid de cărămidă, purtând urmele timpului, zid pe care se cațără nestingherită iedera, cu băncuțe de beton, iar la poarta de metal, la două trepte mai jos, bat apele mării.

Înăuntru, ne regăsim acasă: interiorul e alcătuit dintr-o singură navă cu frescă realizată de Giovanni din Cipru, supravegheat de Tintoretto. Iconostasul este pictat de Mihail Damaschina ca și cupola cu „Judecata de Apoi”. Absida și arcul sunt acoperite cu mozaicuri din secolul al  XVII-lea (Tommaso Bothas). Cea mai veche icoană de aici este „Icoana Fecioarei cu veșminte argintate”, adusă la Veneția din Constantinopol după căderea acestuia în 1453 (secolele XIII- XIV).

Cu vaporul străbatem din nou „Canal Grande”, admirând apa, cerul, clădirile, vaporetto, gondolele, dar și uriașele vase de croazieră ca niște orașe dispuse pe verticală, pregătite să înfrunte valurile acestei lumi.

Părăsim această nestemată a Adriaticii, privind cu regret în urmă la orașul inedit, înconjurat de inelul de apă care este ținut în legătură cu uscatul doar prin firul subțire, paradoxal numit, al „Podului Libertății”. Pe acest drum, ne și reîntoarcem pe pământ.