Schisma provocată de înlăturarea Sfântului Ioan Hrisostom

Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur rămâne peste veacuri un far care îndrumă pe calea faptelor bune spre atingerea idealului celui mai de preţ: viaţa de comuniune deplină cu Dumnezeu. Deşi ni s-a păstrat un număr impresionant de scrieri hrisostomice, totuşi sursele istorice de primă mână care să relateze momentele relevante din viaţa sa sunt extrem de puţine, lăsând loc documentelor hagiografice care au denaturat biografia sfântului, încărcând-o cu elemente cvasi-mitologice.

Un astfel de halo legendar înconjoară şi depunerea Sfântului Ioan din scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului în anul 404. Astfel, în mod tradiţional, se pune accentul pe drama exilului hrisostomic, şi se ignoră sistematic dimensiunile conflictului din Constantinopol, minimalizându-se o sciziune care a durat câţiva ani, iar implicaţiile fenomenului au depăşit cu mult sfera religioasă. Este vorba de ample mişcări de stradă cu un vădit caracter social, aşa cum se poate vedea din subcategoriile indicate în legislaţia emisă în acest interval: pentru susţinătorii săi, Sfântul Ioan devine simbolul capacităţii de a opune rezistenţă în faţa puternicilor zilei, simbolul forţei de a cere restaurarea dreptăţii. De aceea ioaniţilor li se alătură categoriile defavorizate care îşi identifică destinul social cu drama personală a marelui ierarh.

Dacă privim mai atent istoriile bisericeşti din secolul al V-lea, se poate sesiza conturarea acestei schisme încă din primăvara anului 404 d.Hr., cu puţin înainte de praznicul Sfintelor Paşti când s-a încercat forţarea lui Ioan de a-şi da demisia, împăratul Arcadie trimiţându-i un mesaj scurt: „Părăseşte biserica”. Retragerea episcopului din catedrală, conform ordinului imperial, a provocat o părăsire masivă a bisericii, mulţimile de partizani îndreptându-se împreună cu păstorul lor în afara zidurilor spre un câmp necultivat pentru a celebra Paştile.

Deşi în mod clar nu îl simpatizează pe Sfântul Ioan, Socrates reţine câteva detalii privind acest moment, arătând că printre cei care l-au urmat pe ierarh în acea noapte de Înviere se găseau: „mulţi episcopi şi preoţi şi alţii din tagma preoţească. [Şi] din acel moment au fost numiţi ioaniţi, întrucât îşi ţineau adunările în felurite locuri” (HE, VI, 18). Sozomen redă informaţia într-o formă uşor diferită: „De atunci înainte (aceştia) se adunau separat, când acolo, când altundeva, dacă era posibil şi au fost numiţi ioaniţi” (HE, VIII, 21). Pentru Paladie constituirea facţiunii nu reprezintă atât întemeierea unei comunităţi distincte, ci mai degrabă o formă de solidarizare cu o mişcare care pretindea din partea clerului standarde morale mai înalte.

Slujba de Paşti, întreruptă

De vreme ce în bisericile din capitală fuseseră rânduiţi clerici ostili ierarhului, slujba de Înviere a fost celebrată de Sfântul Ioan şi masele de credincioşi la Băile lui Constantin pentru botezarea celor aproape 3000 de catehumeni, dar a fost curmată de intervenţia în forţă a garnizoanei din capitală, la solicitarea episcopilor Antioh de Ptolemaida, Acachie şi Severian de Gabala. Dispersarea mulţimilor de către trupele trace conduse de un anume tribun Lucius este prezentată de către Paladie pe un ton grav, dar care evidenţiază că „adunarea celor ce-şi iubeau dascălul […] nu a fost zdrobită”, chiar dacă, pentru a se putea ruga împreună cu Sfântul Ioan se reuneau în afara oraşului, asemenea ereticilor, în vreme ce bisericile din cetate erau deservite de clerici potrivnici ilustrului ierarh, iar poporul refuza să participe la slujbele oficiate în ele.

Această acţiune s-a soldat cu un val de arestări menite să intimideze orice manifestare a simpatiei faţă de venerabilul episcop şi, „umplându-se în felul acesta, temniţele diferiţilor magistraţi au fost transformate în biserici. (Aşa se face) că în temniţe (se înălţau) imne şi se săvârşeau slujbele tainelor, pe când în biserici aveau loc biciuiri, torturi şi jurăminte îngrozitoare în vederea anatematizării lui Ioan, cel care până la moarte s-a împotrivit răutăţii diavolului” (Dialog istoric, X).

„Împreună cu el a ieşit şi îngerul Bisericii”

Tensiunea a cunoscut o amplificare accentuată în lunile ce au urmat, iar la cinci zile după Praznicul Cincizecimii (9 iunie 404), cum ne relatează acelaşi Paladie, episcopii Acachie, Severian de Gabala, Antioh de Ptolemaida şi Quirin de Chalcedon s-au înfăţişat din nou înaintea împăratului cu solicitarea de a-l scoate din scaun pe Sfântul Ioan, asumându-şi ei deplina responsabilitate pentru caterisirea arhiepiscopului şi pentru eventualele consecinţe nefaste care l-ar mai fi reţinut pe superstiţiosul Arcadie să ducă la îndeplinire acest act. La 20 iunie împăratul l-a trimis la Ioan pe notarul Patricius cu decretul de exil, prin care acesta era înştiinţat că trebuie să părăsească capitala.

De teamă ca poporul să nu „intre în încleştare cu soldaţii”, Ioan Gură de Aur se predă şi este exilat pentru a doua oară. Paladie prezintă scena plecării sfântului ierarh într-o notă apocaliptică, arătând că „împreună cu el a ieşit şi îngerul (Bisericii), pentru că nu răbda (să vadă) pustiirea ei, pe care o făcuseră autorităţile şi puterile cele viclene, încât ea arăta ca un teatru al celor nelegiuiţi”. Mulţimile s-au revoltat în faţa unei astfel de nedreptăţi adunându-se în Biserica Sfânta Sofia, unde izbucneşte un incendiu de la o flacără ivită „în mijlocul tronului pe care Ioan obişnuia să stea […] (care) negăsindu-l a consumat tronul. Apoi, a început să se înalţe şi s-a târât (ca) pe lanţuri până la acoperiş. […] Acest fapt venea de la Dumnezeu ca plată a nedreptăţii” (Dialog istoric, X). 

Poziţiile istoricilor bisericeşti pe acest subiect sunt uşor diferite. Astfel, Socrates afirmă cu destulă certitudine că „unii dintre ioaniţi au incendiat [marea] biserică în chiar acea zi (a exilării)” (HE, VI, 18), în vreme ce Teodoret de Cyr omite menţionarea incidentului. Pe de altă parte, Sozomen se arată reţinut şi evidenţiază faptul că cele două facţiuni se acuzau reciproc de incendierea bisericii. Inamicii venerabilului episcop susţineau că ioaniţii ar fi comis fapta din dorinţa de a-l răzbuna pe păstorul lor, în vreme ce aceştia declarau că focul a fost pus de antiioaniţi în încercarea de a-i arde în interiorul bisericii, şi de a-i calomnia ulterior acuzându-i de incendiere (HE, VIII, 22).

Durerea exilului

Interesant este detaliul oferit de Sozomen când descrie reacţia populaţiei la aflarea veştii: „Atunci unii dintre cei care uneltiseră împotriva lui (gândindu-se că atunci când) poporul va afla (de plecarea lui), va face ca el să se întoarcă iarăşi cu forţa, venind, au închis uşile bisericii. Într-adevăr, când oamenii au aflat, unii au alergat către mare ca să-l ajungă, alţii însă, cuprinşi de teamă la gândul că împăratul se va mânia pentru astfel de zgomote şi de tulburare, au mers (la casele lor)” (HE; VIII, 22).

Prin urmare, populaţia se aştepta la represiuni din partea autorităţilor, menite să înăbuşe orice manifestare a solidarităţii cu Sfântul Ioan, aşa cum se făcuse cu prilejul primului exil în 403 şi în noaptea de Paşti a acelui an. 

Condus de o escortă militară, Sfântul Ioan a părăsit Constantinopolul pentru o lungă călătorie de şaptezeci de zile, care urma să-l conducă la locul său de exil, în Armenia, „locul cel mai pustiu din lume, în Cucuz” (Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisoarea CIX). După un scurt popas la Niceea, ierarhul ajunge la 20 septembrie în orăşelul din Munţii Taurus, situat la aproape 1000 de kilometri depărtare de capitală. Aici a rezidat până în vara anului 407, când Sfântul Ioan este trimis într-un nou exil, de această dată la Pityontis, pe ţărmul estic al Mării Negre, în Abhazia de astăzi, dar, extenuat de marşul forţat, se săvârşeşte din această viaţă la 14 septembrie 407 lângă orăşelul Comana.

Instaurarea stării de schismă

Odată cu catedrala a fost mistuită de flăcări şi casa senatului, susţinătorii Sfântului Ioan fiind consideraţi vinovaţi de aceste distrugeri, motiv pentru care s-a dispus arestarea şi pedepsirea lor. Totuşi, relatarea lui Sozomen lasă să se înţeleagă că ancheta iniţiată de prefect pentru identificarea autorilor incendiului este asociată cu un nou val de acţiuni intimidante pentru clerul rămas fidel episcopului exilat: „iar unii (soldaţi) aducând în Chalcedon pe episcopii şi clericii ce i-au urmat lui (Ioan), i-au aruncat în temniţă. Iar alţii, străbătând oraşul, i-au arestat pe cei denunţaţi că au fost de partea lui (Ioan), i-au închis şi i-au forţat ca să-l anatemizeze (pe Ioan)” (HE, VIII, 22).

Cercetarea inculpaţilor a fost însoţită de numeroase violenţe comise de autorităţile seculare şi de clericii ostili marelui ierarh, aşa cum nu ezitaseră să facă uz de forţă armată nici când i-au risipit pe partizanii lui Ioan în noaptea de Paşti. După numeroasele investigaţii, umilinţe, deportări şi torturi, care nu au adus niciun rezultat, două luni mai târziu, la 29 august 404, se dispune întoarcerea unora dintre susţinătorii Sfântului Ioan: „Întrucât nu au putut fi găsite persoanele [responsabile] la ancheta privind declanşarea incendiului, cum arată raportul înălţimii tale (Studius, prefectul Constantinopolului), îi eliberăm pe clerici din custodia închisorii, astfel ca, îmbarcaţi pe corăbii, să fie întorşi la casele lor” (CTh. 16.2.37).

După doar câteva zile de la izgonirea arhiepiscopului, a fost numit şi instalat noul întâistătător al Constantinopolului. Este vorba de fratele episcopului Nectarie, Arsacius, care nu se putea ridica la înălţimea acestei chemări, fiind „mai tăcut decât peştele şi mai inert decât o broască”, iar mulţimile de credincioşi scandalizaţi au continuat protestele publice, ceea ce a obligat autorităţile imperiale să emită noi edicte care „să-i oblige pe cei ce nu erau în comuniune (cu Arsacius) să facă aceasta” (Paladie, Dialog istoric, XI).

Dezbinare în rândul creştinilor

Sub pretextul exilării Sfântului Ioan Gură de Aur opţiunile maselor se precizează şi se polarizează, grupurile se delimitează tot mai rigid şi mai formal, fără putinţă de compromis sau cale de mijloc, iar Ioan Hrisostom devine un simbol în jurul căruia are loc cristalizarea unor idealuri sociale, impunându-se nu atât prin lucrarea sau calităţile personale, cât prin charisma cu care este învestit de către ecclesia pe care ajunge să o reprezinte. 

Andrei Cornea atrăgea atenţia că la începutul secolului al V-lea exista o predispoziţie pentru segregare, descriind polarizarea societăţii constantinopolitane, care începând cu secolul al IV-lea „determina coagularea şi accentua coeziunea unor grupuri ce se excomunicau reciproc, deşi, în structura lor de adâncime, ele semănau, de fapt destul de mult între ele”. Fenomenul a dus la conturarea unor entităţi antagonice, definite de acelaşi filosof drept „ecclesii”, caracterizate de: „obsesia fundamentală a tuturor «ecclesiilor»: unitatea şi totalitatea. Orice «ecclesie» aspiră să devină Ecclesia prin excelenţă, să unifice întreaga umanitate şi să cristalizeze, singură, întreaga conştiinţă”. 

Foarte interesant este faptul că în cazul de faţă antagonismul nu se creează între creştini şi păgâni sau între „ortodoxie” şi „erezie”, ci între două facţiuni care împărtăşesc aceeaşi credinţă. Sciziunea se produce, pe de o parte, din cauza unei diferenţe de percepţie asupra rolului pe care îl are episcopul în societatea Antichităţii târzii, iar, pe de altă parte, este determinată de necanonicitatea depunerii Sfântului Ioan şi impunerea comuniunii cu inamicii acestuia.

Decretele imperiale

Amploarea mişcărilor de stradă şi varietatea păturilor sociale care au fost angrenate în evenimentele ce au urmat deportării Sfântului Ioan sunt atestate de documente de lege păstrate în Codicele Teodosian. Este vorba de decretul emis la 11 septembrie 404, prin care se încerca curmarea tensiunilor din stradă, făcându-i pe proprietarii de sclavi responsabili pentru tulburările publice şi intimidându-i totodată pe membrii diferitelor asociaţii profesionale din capitală: „Dacă cineva ar deţine sclavi/servitori în acest prea sacru oraş, să îi facă pe ei să se abţină de la adunarea turbulentă, ştiind că va fi amendat cu 3 livre de aur pentru fiecare sclav/servitor care ar fi arestat luând parte la adunările interzise, [iar] sclavul va fi, în mod evident, [şi el] pedepsit. (1) Vrem ca această regulă să fie respectată de schimbătorii de bani (bancherii) şi de celelalte asociaţii din acest binecuvântat oraş sub [ameninţarea] pedepsei severe, că fiecare asociaţie va fi obligată la achitarea unei amenzi în valoare de 50 de livre de aur pentru acei membrii ai săi care vor fi descoperiţi că frecventează adunările nelegiuite” (CTh. 16.4.5). 

O altă lege, publicată la 18 noiembrie 404, îi avea în vedere mai degrabă pe clerici şi căuta să impună comuniunea cu noul arhiepiscop al Constantinopolului: „Guvernatorii provinciilor să fie avertizaţi ca să fie prevenite adunările ilicite ale celor care, sprijinindu-se pe religia comunităţilor ortodoxe, dispreţuiesc sfintele biserici şi se întâlnesc altundeva: cei care se separă de la comuniunea preacinstiţilor episcopi ai legii sacre, Arsacius, Teofil (şi) Porfirie, să fie neîndoielnic izgoniţi din biserică” (CTh. 16.4.6).

Urmaşii pe scaunul de Constantinopol

În mod surprinzător, moartea Împărătesei Eudoxia, la 6 octombrie 404 – fie în urma unui avort spontan, fie în urma unui episod de violenţă domestică –, nu doar că nu a adus cu sine stingerea conflictului, ci, din punctul de vedere al ioaniţilor, constituia dovada de netăgăduit a nedreptăţii săvârşite împotriva arhiepiscopului şi, prin urmare, alimenta acele tumultuosa conventicula la care fac referire decretele lui Arcadie, obligat să restabilească ordinea prin forţă, susţinându-l pe mai departe pe Arsacius până la moartea acestuia (11 noiembrie 405). La 6 martie 406 este instalat ca întâistătător al Constantinopolului un alt opozant de seamă al predicatorului antiohian, Atticus, „un preot, iscoditorul a tot vicleşugul împotriva lui Ioan” (Paladie, Dialog istoric, XI) şi astfel s-au prelungit tensiunile din sânul comunităţii creştine din capitală. Fiind el însuşi un călugăr din subordinea arhimandritului Isaac – întemeietorul monahismului constantinopolitan şi duşman al Sfântului Ioan –, Atticus a colaborat strâns cu acesta în vederea realizării unei reconcilieri între clerul din Constantinopol şi comunităţile monahale, iar după moartea lui Isaac l-a confirmat la cârma acestora pe Dalmatius. Cele două întronizări au fost însoţite de ample încercări de a smulge recunoaşterea lor ca episcopi legitimi ai capitalei, ceea ce era foarte greu de realizat atâta vreme cât Sfântul Ioan încă era în viaţă.