Sfinţenia în viaţa şi opera Sfântului Ioan Iacob Hozevitul

Sfântul Ioan Iacob, care a făcut din viaţa sa pământească o luptă bună, a dat dovadă de o tot mai multă conformare a vieţii omeneşti după chipul şi asemănarea vieţii dumnezeieşti. Pentru ca bucuria lui să fie deplină şi statornică, „sufletul său curat tânjea după adevărata viaţă isihastă, după o şi mai aspră înfrânare ascetică”.

Aflat în unire mistică cu Dumnezeu, sufletul său, pe lângă bucuria extraordinară, pe lângă văpaia de dragoste înflăcărată de care era cuprins, simţea, în acelaşi timp, o suferinţă. Înaltpreasfinţitul Lucian Tomitanul afirmă că „durerea lui lăuntrică se explică prin aceea că nu avea în mod desăvârşit posesiunea divină. De aceea, el făcea cu drag orice ascultare, orice lucru i se cerea”, convins fiind, că tăindu-şi voia proprie se supune voii lui Dumnezeu, Care poate să-l modeleze după chipul Său”. Aşa se explică şi ruga lui fierbinte: „Cu dragoste cerească / Aprinde-mă mereu / Stăpâne Milostive / Şi Dumnezeul meu!” („Hrană duhovnicească, De Sfânta Naştere”, în volumul I, p. 45).

Sufletul credincios, pătruns de iubirea dăruită de Dumnezeu, este ca o bucată de fier, care, introdusă la temperatura maximă a unui furnal, capătă culoarea albă. Aşa era şi sufletul Cuviosului Ioan, transfigurat total prin flacăra maximă dogoritoare a iubirii lui Dumnezeu; „i se atribuia vrednicia de sfânt chiar înainte de moarte”. Unit cu Dumnezeu, fericitul sihastru simţea negrăite bucurii, o beţie spirituală, de o anumită jubilare şi efervescenţă a sufletului. Însă, aşa cum aminteam, „această bucurie era însoţită şi de durere, de ceea ce se cheamă în literatura mistică rănile dragostei dumnezeieşti”. Sufletul său era rănit, deoarece această bucurie divină nu durează mereu. Tocmai de aceea cerea în rugăciune: „Luminează-mi Doamne, calea, / Înnoindu-mi sfântul dar, / Şi dulceaţa Ta cerească / Să mă veselească iar” („Rugăciune”, p. 33).

Pentru ca bucuria lui să fie deplină şi statornică, „sufletul său curat tânjea după adevărata viaţă isihastă, după o şi mai aspră înfrânare ascetică”. Bucuria consistentă vine într-adevăr atunci când renunţăm, când cântam „prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”. Ajuns la o treaptă înaltă de vieţuire duhovnicească, el era cuprins de puterea unei inspiraţii ascetice. „Pentru asta, adevăratele stihuri mişcă pe cititori aproape tot aşa cum a fost mişcată inima celui care a scris”. Acest adevăr mistic îl mărturiseşte şi în versurile: „Iar când am vreo bucurie / Şi cu duhul mă aprind, / Inima atunci săltează / Slavoslovii viersuind!” („Scântei din inimă”, p. 40).

El, care a văzut lumina lui Hristos, a fost consecvent cu el însuşi, având dorinţa de a fi tot atât de sfânt. Toată viaţa s-a străduit ca o asemenea dorinţă să se prefacă în fapte şi a reuşit. În comuniune intimă cu Domnul, viaţa sa avea savoarea cerului şi era o adevărată mărturie pentru toţi cei pe care îi întâlnea. Dacă el era încununat cu daruri speciale, aceasta se datorează faptului că, în profundă umilinţă, se străduia să trăiască în curăţie şi în săvârşirea binelui moral, conştient că numai aşa înfloreşte chipul dumnezeiesc din el. Această osârdie sfântă reiese din versurile: „Scoală-te suflete de jos, / Şi te va lumina Hristos, / Aducându-ţi ale tale fapte sufleteşti / Căci icoana sfântă a Treimii eşti” („Cântecul lui Mănase sau tresăririle duhului meu”, p. 61).

Viaţă de înaltă sfinţenie

El cunoştea de mai înainte data sfârşitului vieţii pe care a însemnat-o pe peretele peşterii şi vorbea cu cineva nevăzut până în clipa adormirii sale. „A adormit cu sufletul pe buze, parcă spunându-ne să nu ne temem de moarte, ci de păcat”. Într-o poezie adresată ucenicului sau, Ioanichie, înstrăinatul din pustia Hozevei zice: „Şi dacă-ţi vine întristare / Aproape de mormântul meu, / Atunci să mergi la schitul nostru / Că, nevăzut, mă duc şi eu” („La cei din urmă”, p. 82).

Părintele Petroniu Tănase, vieţuitor la schitul românesc Prodromu înşiră semnele neîndoielnice ale sfinţeniei cu care Dumnezeu a proslăvit pe Prea Cuviosul pustnic Ioan Iacob de la Hozeva. Acestea sunt: viaţă de înaltă sfinţenie; cunoaşterea de mai înainte a datei morţii; minunata prohodire a păsărilor de la moartea sa; descoperirea trupului său nestricăcios după 20 de ani de şedere în mormânt; buna mireasmă care se revărsa din sfintele lui moaşte („Alte ştiri despre Ioan cel Nou Hozevitul”, în „Biserica Ortodoxă Romană”, C (1982), nr. 3-4, p. 299).

Fiindcă viaţa Sfântului Ioan Hozevitul a fost una exemplară, Mântuitorul S-a coborât în viaţa fericitului pustnic, atât înăuntru cât şi în purtarea lui exterioară, îmbrăcând totul cu sfinţenie. Aceasta este cea mai mare minune, cum bine spunea Sfântul Vasile cel Mare: „Semnele bărbăţiei sunt viaţa lor cea după Dumnezeu şi aşezarea lor cea sfântă”.