Spiritualitate şi tradiţii în Poieniţa, satul cu 17 locuitori

Aflat în judeţul Sibiu, cătunul Poieniţa, deşi părăsit de o mare parte dintre locuitori, păstrează prin cele două biserici din sat vechile tradiţii ale credinţei ortodoxe. Micuţa comunitate a găsit resursele necesare pentru a înfrumuseţa locaşurile de cult, cele mai importante locuri din sat, unde toate ale acestei lumi sunt uitate şi Dumnezeu pogoară pentru a fi sprijin, prieten şi ajutor celor câteva familii rămase.

Poieniţa este un cătun pitoresc din Ţara Oltului, de la poalele Munţilor Făgăraş, dincolo de râul care dă nume acestor meleaguri de o rară frumuseţe. Pline de istorie şi de spiritualitate, aceste locuri îţi umplu inima de linişte şi de o bucurie aparte, sentimente pe care călătorul le trăieşte de îndată ce poposeşte aici.

Oltul desparte o salbă de aşezări străvechi de partea de sus a Ţării Făgăraşului, dar localităţile de pe ambele maluri au fost mereu în legătură şi au unit românii vieţuitori în aceste sate. Lucrurile nu sunt diferite nici acum, când legăturile dintre satele din Ţara Oltului sunt mai strânse, poate, ca niciodată. Credinţa străbună şi tradiţiile româneşti sunt cele două elemente care se fac punte peste spaţiile ce despart aceste aşezări. Este de ajuns să vizităm câteva dintre vechile biserici din această parte a Transilvaniei pentru a ne convinge de unitatea românilor de aici. Arhitectura, pictura murală şi odoarele bisericilor româneşti, de o valoare inestimabilă, ne determină să afirmăm că în aceste comunităţi au existat din timpuri străvechi aceleaşi idealuri de unitate spirituală.

Poieniţa este, poate, cel mai mic sat din această parte a Oltului. Ca multe alte sate din ţară, Poieniţa se confruntă cu o depopulare masivă, fenomen care a schimbat mult localitatea.

„Doar 17 credincioşi mai avem în sat“, ne spune cu tristeţe parohul de la Poieniţa, părintele Vasile Davidoiu. Într-adevăr, această problemă a afectat din plin satul transilvan. Odată ajunşi în Poieniţa, te întristează peisajul dezolant creat de casele ardeleneşti lăsate acum în paragină sau aproape dărâmate. Cu toate acestea, peisajele naturale şi liniştea satului ne încântă. Aici încă este vie legenda haiducului Andrei Budac, ultimul haiduc al Transilvaniei, născut la Cârţişoara, în apropiere de Poieniţa. Tot aici a rămas vie amintirea strămoşilor, vestiţi pentru hărnicia lor.

„A fost un sat foarte bogat, cu oameni foarte hotărâţi şi cu peste 200 de case. Mănăstirea cisterciană de la Cârţa avea aici crescătorie de animale şi de aceea satul se numea odinoară «Găinari», pentru că locuitorii creşteau găinile aşezământului monahal. Cu timpul, au venit aici refugiaţi din Moldova şi alte regiuni. Se spune că au venit aici şi aromâni, care s-au amestecat cu localnicii. Am aflat aceste lucruri de la bătrânii de altădată. Trebuie să amintesc de un renumit dascăl, numit Calameţ, care avea o metodă ingenioasă de predare. În fiecare săptămână, unul dintre copii se ocupa de evidenţa contabilă şi de alte probleme administrative. Acest dascăl a reuşit să ridice la Poieniţa o generaţie de tineri care a învăţat bine, dar care a plecat din sat. Aceasta se întâmpla prin anii â70, culminând cu anii â80. Acum mai sunt doar nouă case locuite, dar ne bucurăm că toţi sunt ortodocşi“, ne-a spus epitropul Gabriel Popa.

Biserica, renovată cu sprijinul prietenilor

În Poieniţa există două locaşuri de închinare. Cel mai vechi a fost cândva greco-catolic, dar acum aparţine cultului ortodox. Cealaltă biserică din sat, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, a fost zidită în perioada 1874-1882, când preotul Niculae Huiu, împreună cu sătenii care n-au trecut la catolicism, au decis să-şi zidească propriul locaş de cult, pentru a nu mai sluji în paralel în vechea biserică din sat. În acelaşi timp, vrednicul preot Niculae Huiu a zidit şi casa parohială. Biserica se află acum în plin proces de renovare. Deşi posibilităţile materiale ale comunităţii sunt limitate, parohul împreună cu epitropul şi o mână de oameni se străduiesc să redea locaşului frumuseţea de altădată.

„Prima lucrare a fost realizată la acoperişul bisericii. Era atât de deteriorat încât am fost nevoiţi să facem unul nou-nouţ. Asta se întâmpla în 2009. În 2010 am făcut lucrări de subzidire. Am săpat în jurul bisericii pentru că îndepărtasem pământul din spatele zidirii, şi apoi căzuse un perete. Am făcut mai apoi o hidroizolaţie şi subzidirea propriu-zisă. Am săpat mai jos decât fundaţia, am turnat ciment moale ca să intre şi printre pietre şi să întărească fundaţia. Am dat toată tencuiala jos şi pe dinafară, şi pe interior, iar acum se lucrează la pictura interioară“, ne-a mai spus părintele Vasile Davidoiu.

Toate aceste lucrări nu ar fi fost posibile fără sprijin din partea unor fii ai satului şi a unor binefăcători. „Sponsorul principal este familia doctorului Aurel Budac. Ei ne-au dat cel mai mult. Au dat şi alţi fii ai satului, apoi Arhiepiscopia Sibiului şi Consiliul Judeţean, precum şi oameni din sat, prieteni de-ai mei şi prietenii părintelui“, ne explică epitropul Gabriel Popa.

Preotul sculptor

Pe părintele Vasile Davidoiu şi pe epitropul Gabriel Popa i-am găsit pe şantierul din biserică, la lucru. Am aflat că iconostasul bisericii va fi sculptat chiar de paroh, care a învăţat meşteşugul acesta cu ani în urmă. În trecut a mai sculptat strane, uşi împărăteşti şi alte obiecte de mobilier bisericesc la locaşurile de cult din Scorei, Sărata sau Arpaşu de Sus.

„Am învăţat să sculptez când eram preot la Filiaşi, lângă Craiova. Am învăţat meşteşugul de la un puşcăriaş. El trebuia să se reabiliteze şi avea nevoie de mine. Am prins momentul şi l-am rugat să mă înveţe. Am luat apoi cărţi, m-am documentat, iar când am venit la Sibiu am învăţat mai multe de la un maestru sas. Am lucrat multe, printre care şi o troiţă“, ne-a spus părintele Davidoiu.

Despre pastoraţia într-o parohie atât de mică, părintele Vasile Davidoiu ne-a povestit multe. Am aflat că îi cunoaşte îndeaproape pe toţi credincioşii, majoritatea cu vârste de peste 70 de ani. Pentru ei, biserica este locul cel mai important, iar preotul este singurul care le alină sufletele şi îi face să nu se mai simtă singuri.

„Pastoraţia o fac împreună cu preoteasa. Ea este mereu alături de mătuşile din sat, duminică de duminică. Oamenii sunt foarte legaţi de biserică. Eu nu-mi permit să lipsesc nici măcar o duminică de la slujbă. Oamenii abia aşteaptă să vină ziua de duminică şi să participe la slujbă. Ei simt atunci că se întâmplă ceva în satul lor. Nu e în regulă ceva dacă nu facem slujbă într-o duminică. Anul viitor fac 20 de ani de când sunt preot la Poieniţa“, ne-a mai spus părintele paroh.