Volum despre relaţiile dintre Stat şi Biserică

Editura „Andreiana” a Arhiepiscopiei Sibiului oferă publicului o nouă lucrare de specialitate, elaborată de pr. dr. Nicolae Rusu, consilierul social eparhial. Lucrarea intitulată „Repere istorice în dezvoltarea relaţiilor din Stat şi Biserică la români” este teza de doctorat a părintelui Nicolae Rusu, susţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Constanţa.

Apărută cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, cartea părintelui Nicolae Rusu analizează modul în care Biserica şi Statul au interacţionat în ultimii 150 de ani, în spaţiul românesc. Teza de doctorat a părintelui Nicolae Rusu a fost susţinută la Catedra de Drept bisericesc a facultăţii menţionate, iar relaţia dintre Stat şi Biserică este privită din prisma legislaţiei existente în acest sens. 

Încă de la începutul volumului, autorul subliniază faptul că libertatea religioasă şi activitatea cultelor este asigurată de Constituţia din 1991, rectificată în 2003. „Totodată este proclamată şi garantată libertatea religioasă şi formele ei de manifestare concretă. Sunt stabilite principii esenţiale pentru desfăşurarea normală a vieţii religioase: cultele sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii în condiţiile legii; ele sunt autonome faţă de Stat şi se bucură de sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, spitale, penitenciare şi orfelinate. În şcolile de Stat este prevăzută Religia ca obiect de învăţământ distinct. Cadrul juridic privind viaţa religioasă este completat cu Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor (Noua Lege a Cultelor din România)”, spune pr. dr. Nicolae Rusu în Introducere.

Biserica, o instituţie de căpătâi

Biserica Ortodoxă Română a avut dintotdeauna un rol major în dezvoltarea poporului român, atât din punct de vedere spiritual şi cultural cât şi din perspectiva păstrării şi perpetuării tradiţiilor, limbii, artei şi identităţii româneşti. Din acest motiv, Biserica Ortodoxă Română a fost văzută de Stat, cu excepţia perioadei regimului comunist, ca o instituţie de căpătâi, cu o influenţă deosebită în rândul oamenilor. Nu întâmplător, subliniază autorul, Biserica Ortodoxă a devenit, imediat după evenimentele din 1989, instituţia cu cea mai mare popularitate, iar încrederea oamenilor în ea a fost în toţi aceşti ani foarte mare. De aici rezultă interesul crescut al Statului român faţă de Biserica Ortodoxă Română, dat fiind rolul covârşitor al acesteia în eforturile de a întări democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor.

„De toate aceste aspecte trebuie să ţină cont instituţiile competente ale Statului atunci când iau decizii şi adoptă legi în domeniul religios. Legile Statului şi reglementările referitoare la viaţa religioasă nu trebuie considerate o încercare de stânjenire şi limitare a libertăţii credinţei, un amestec al politicului şi juridicului într-un domeniu care aparţine în exclusivitate sacrului şi divinului. Încercarea de exceptare a comunităţilor religioase de la reglementările <pământeşti> pierde din vedere că, deşi <nu aparţin acestei lumi>, ele se află în această <lume>, esenţa lor este în legătură cu supranaturalul, dar existenţa este socială, şi comunităţile religioase, după cum se exprimă sociologii, reprezintă grupuri sociale ca oricare altele, evident, cu specificul lor”, mai spune autorul.

Interdependenţa dintre religie şi societate

Lucrarea părintelui Nicolae Rusu subliniază necesitatea existenţei unei legislaţii care să protejeze credincioşii, precum şi comunităţile religioase, aflate în diverse relaţii cu alte subsisteme sociale şi în parteneriat în ceea ce priveşte activitatea economică, culturală, administrativă şi socială. Din acest motiv, legislaţia referitoare la viaţa cultelor are rolul de a facilita colaborarea şi coexistenţa cultelor în viaţa socială. Aceste norme elaborate de Stat nu au influenţă asupra activităţii interne a cultelor, asupra credinţei, doctrinelor sau cultului public, ci asupra desfăşurării libere a activităţii acestora şi a relaţiilor cu celelalte componente sociale.

Fiecare cult îşi are propriile norme de organizare, care vizează direct credinţa şi mărturisirea acesteia. „Toate bisericile administrează bunuri materiale, terenuri, construiesc locaşuri de cult, redistribuie veniturile credincioşilor, au o ierarhie şi o organizare administrativ-teritorială etc. Aceste îndeletniciri nereligioase rămân în competenţa autorităţilor politice şi judecătoreşti. Prin reglementări, activitatea economică, financiară, culturală a bisericilor şi personalului de cult este integrată în ansamblul sistemului social. Celelalte subsisteme sociale oferă comunităţilor de credincioşi venituri, bunuri, protecţie etc. şi exprimă faţă de religie anumite cerinţe: să contribuie la realizarea unităţii şi armoniei sociale, la culturalizarea populaţiei, la sporirea moralităţii şi spiritului civic etc. Între religie şi societate există o interdependenţă funcţională. Sistemele religioase şi credinţele care de-a lungul istoriei şi-au epuizat rolul şi funcţiile, au fost abandonate”, continuă părintele Rusu.

Principiul simfoniei

Lucrarea este împărţită în patru capitole: „Repere istorice în relaţia Stat-Biserică”, „Evoluţia Statului şi Dreptului românesc (sau de la Dreptul bisericesc la cel laic)”, „Legile Bisericii Ortodoxe Române în perioada contemporană” şi „Legile de Stat şi impactul lor în viaţa Bisericii. Analiză istorică şi juridică (1859-2013)”.

De asemenea, cartea cuprinde şi mai multe pagini de concluzii, propuneri şi anexe. Nu în ultimul rând, autorul pune la dispoziţia cititorilor o listă consistentă de bibliografie, cu lucrări de specialitate din domeniu, legislaţie şi studii. Prin lucrarea de peste 400 de pagini, părintele Nicolae Rusu reuşeşte să ofere cititorilor informaţiile complete privind legislaţia actuală referitoare la culte, precum şi relaţiile existente între Stat şi Biserică.
„În mod tradiţional, relaţiile dintre Biserică şi Stat în ţările majoritar ortodoxe au urmat principiul bizantin al <simfoniei>, adică al armoniei, al sincronizării, al înţelegerii şi cooperării dintre două instituţii deosebite şi distincte: una spirituală şi cealaltă politică, pe care le unea însă viaţa comună a credincioşilor Bisericii, care erau totodată şi cetăţeni ai Statului. Cu toate acestea, în Ţările Române, <înţelegerea> a fost adaptată la realităţile Principatelor, iar apoi ale Statului român modern, acesta fiind influenţat de spiritul occidental secularizat. Biserica se ruga permanent pentru Stat, aşa cum o face până astăzi, dar adesea ea se şi ruga de Stat să o ajute. Statul, la rândul său, sprijinea Biserica, dar era tentat adesea să aservească instituţia eclezială. Orice s-ar spune, în viaţa poporului român, Biserica Ortodoxă n-a fost niciodată un rival, un adversar sau un concurent al Statului, ci a reprezentat, ca să zicem aşa <spaţiul> în care lumea trecătoare a pământului se întâlneşte cu Împărăţia veşnică a Cerului, dar şi intervalul dintre <arşiţa> zilei de acum şi speranţa zilei de apoi”, spune vicepreşedintele Academiei Române, Alexandru Surdu, în Prefaţa cărţii.