Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Caracterul structurant şi edificator al timpului

Caracterul structurant şi edificator al timpului

Un articol de: Prof. Dr. Constantin Cucoș - 03 Oct, 2011

Timpul se insinuează omului ca având o dimensiune ziditoare, raţionalizatoare şi clarificatoare. El nu are o prezenţă neutrală, ci vine să ordoneze şi să eficientizeze acţiunile, procesele, comportamentele. De regulă, oamenii caută să afle ce au de făcut, ce paşi urmează să întreprindă, ce se va întâmpla în perioadele ce vin. Stresul existenţial şi angoasa survin şi din cauza indeterminării a ceea ce urmează să se ivească. O bună gestionare a vieţii presupune, întâi de toate, o stăpânire a temporalităţii. Realitatea vieţii cotidiene nu este epuizată de experienţele actuale - nici nu se poate astfel - , la ea contribuind şi rememorările unor experienţe trecute (ale mele, ale altora). Temporalitatea este o proprietate obiectivă, dar şi subiectivă, este o rezultantă dintre ceea ce a fost, este şi ceea ce năzuim să apară. Perceperea subiectivă a timpului se fasonează însă şi prin relaţionarea inter-individuală. Omul nu trăieşte singur, el intră în raporturi permanente cu alţii. Existenţa în comun conduce la decantarea unui timp al tuturor, prin negocierea şi asumarea temporalităţii altora. În acest joc adaptativ mutual, fiecare vine cu dinamismul şi ritmicitatea proprie, negociind, într-un fel, propria dialectică a mişcărilor şi acţiunilor. Timpul comun, social poate fi înţeles ca o intersecţie, pe de o parte, a timpului cosmic cu calendarul socialmente stabilit, bazat pe secvenţele temporale naturale, iar, pe de altă parte, cu timpul interior, al subiectului, prin sesizarea individualizată a unor diferenţieri specifice.

Structura temporală care mi se propune are un caracter coercitiv; nu am cum să inversez timpul, să schimb ordinea evenimentelor, să mă întorc în trecut. Ca să fiu luat în seamă trebuie să respect orarii, programe, planificări. Structura temporală dictează istoricitatea care determină situaţia şi statutul meu în lume la un moment dat. Compoziţia temporală a epocii pe care o trăiesc nu dictează numai secvenţele prestabilite în agenda de fiecare zi, ci îmi determină biografia personală, vizată ca un tot.

Orizontul nostru temporal se "dilată" dincolo de dimensiunile propriei existenţe

Orizontul temporal al fiecăruia dintre noi se constituie prin organizarea şi ordonarea amintirilor pe care le incorporăm. Organizarea se poate edifica pe baza ciclurilor temporale care individualizează amintirile, dar utilizând ca for conducător nevoia presantă de a reconstitui mereu ordinea temporală a evenimentelor care au fost. Prin acest joc al organizărilor, orizontul nostru temporal se "dilată" dincolo de dimensiunile propriei existenţe. Istoria vieţii individuale se confundă sau preia secvenţe ale istoriei celorlalţi, care ne-au premers sau cu care coexistăm.

Psihologii sociali afirmă că variaţia gradului de stăpânire a timpului nu se opreşte o dată cu stabilizarea din perioada adolescenţei. Memoriile şi alte activităţi de recuperare a datelor trăite, ce survin mai ales la bătrâneţe, sunt adevărate producţii de identificare socială, menite a asigura autorilor acestora perpetuarea în timp.

Rememorarea trecutului presupune un exerciţiu de racordare şi de "prezentificare" a unor evenimente care au avut loc. Acest racursiu poate fi atât productiv, când se rememorează întâmplări plăcute, întremătoare, dar şi contraproductiv, dacă se au în vedere evenimente neplăcute, cu o conotaţie depreciativă în memoria subiectului. Apropierea şi fixaţia unui algoritm de gândire de tipul "ce bine ar fi fost dacă" poate să imobilizeze gândirea, să determine o alunecare pe panta paseismului neproductiv, a unei capcane din care nu mai putem ieşi. Nu trebuie să lăsăm ca fantoşele sau frustrările trecutului să invadeze prezentul sau viitorul. Gândirea negativă despre prezent şi viitor ne imobilizează într-un registru temporal care nu mai duce nicăieri, rămânând suficient lui însuşi.