Prețioasă mărturie a părintelui Cleopa despre un călugăr nemțean uitat

Am reascultat o înregistrare făcută cu ceva timp înainte de trecerea la cele veșnice a părintelui Cleopa, în care marele duhovnic vorbește despre smerenie și ascultare, despre nevoitori și rugători, care au înțeles prin viața lor că dragostea față de Dumnezeu primează înaintea duhului acestui veac.

Cuvântul înregistrat pe bandă magnetică surprinde pilda vieții unui călugăr necunoscut de la Mănăstirea Neamț. Nici părintele Cleopa nu l-a întâlnit personal. Este, însă, mărturie din mărturie și dar din dar.

Așa cum s-a întâmplat de demult, în veacul de aur al Bisericii, precum și în alte etape ale istoriei, prin cuvintele unor oameni ai lui Dumnezeu am cunoscut felul de a fi, virtuțile și chiar minunile unor aleși ai Domnului, cărora scriitorii și cronografii acestora le-au fost contemporani.

În același fel, părintele Cleopa a împărtășit ascultătorilor o mărturie care poate fi pusă cu evlavie lângă cea a Sfântului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, sau ale altor monahi din Țara Sfântă, de la Muntele Sinai, mai târziu din Grecia, de la Muntele Athos și din toată lumea ortodoxă, despre ceea ce au văzut ori au auzit.

Oare ce ar fi istoria Bisericii fără acești mărturisitori și scriitori care consemnează minunile și bunătatea Domnului revărsate pe pământ?

Părintele Cleopa își aducea aminte de o istorisire pe care starețul său, Ioanichie Moroi, venit de la Muntele Athos, le-o spunea părinților din obște.

Prețioasa mărturie face referire la răsplata lui Dumnezeu hărăzită celor smeriți și adeseori ignorați în lumea aceasta; oameni care nu doar citesc și ascultă Evanghelia, ci fac din viața lor o evanghelie vie. Așa a fost cazul unui monah de la Mănăstirea Neamț, simplu la prima vedere, nevoitor și uitat de ceilalți, pe care starețul Ioanichie Moroi l-a cunoscut.

Era în prima parte a veacului al XX-lea, când stărețea la Mănăstirea Neamț Episcopul Narcis Crețu­lescu. Ioanichie, viitorul stareț de la Sihăstria, era doar paracliser, atunci când a fost martorul unei minuni întâmplate în obștea de la Neamț, la moartea unui călugăr care nu prezenta ,,interes” pentru frații lui din cin.

Istorisirea este importantă nu doar pentru iubitorii unei vieți duhovnicești înalte, ci și pentru istorici, întrucât părintele Cleopa, apelând la cronografii pe care i-a cunoscut sau citat, după ce a lecturat mult, ne oferă numărul impresionant de monahi care au trecut în obștea nemțeană, informații prezentate într-o limbă arhaică plină de frumusețe și într-un stil narativ special.

„În 1930, profesorul universitar de la Soroca, Tomescu Constantin, a scris Istoria mănăstirilor Neamț, Agapia și Văratec, mergând la Arhivele Statului de la Iași și la o secție din Piatra Neamț. De prin 1300 până în 1938 au adormit în Mănăstirea Neamț 68.000 de călugări. Gândiți-vă ce-a fost acolo! Câți sfinți au fost din aceștia! Dacă ai pune regiment după regiment până la Pașcani, nu încap «pe șușea» [n.n., pe drum]. Gândiți-vă ce a fost acolo! Câți sfinți au fost din aceștia?

Starețul nostru [Ioanichie Moroi] povestește că, atunci când a venit de la Sfântul Munte, în 1900, zece ani a stat clopotar și apoi paracliser la Neamț și, în 1910, a venit la Sihăstria. Înainte, la Neamț, a fost fabrică grecească, iar starețul spunea despre perioada petrecută acolo: «Mă, băiatule, eram paracliser; ca să nu dorm, ce făceam? Puneam ceasul să sune la 11 și citeam la Psaltire: la ora 11 fără ceva eram în picioare!» Era stareț Episcopul Narcis Crețulescu. Așa e regula: paracliserul mănăstirii are un clopoțel și un ciocănel și, la miezul nopții, trezește mai întâi pe stareț; bate de trei ori cu ciocănelul în ușă, sună din clopoțel și zice: «Vremea cântării, ceasul rugăciunii, blago­slo­vește, preacuvioase părinte, ca să toc!». Și apoi merge de scoală pe toată lumea dimprejur și apoi bătea în tochița de fier, toca împrejur, toca sus și trăgea clopotele. Aceasta este ascultarea clopotarului și a paracliserului. El nu dormea până la Utrenie.

S-a întâmplat că la Mănăstirea Neamț era un călugăr bătrân, care avea aproape 100 de ani, Dometie. El dormea tocmai unde e fabrica; avea o chilie smerită, la Văcărie. El era surd și nu auzea slujba. Venea la mormântul Cuviosului Paisie, plângând și rugându-se mult.

Când a murit Cuviosul Paisie, la Neamț erau 1.200 de călugări; când am venit eu, erau 450 în Mănăstirea Neamț.

Iaca, într-o bună zi, Dometie, nu știu cum, a căzut în genunchi cu Psaltirea înainte. Avea o haină ruptă pe el, capul gol.

«Măi, o murit Dometie cel surd, care venea la biserica de acolo, de la Văcărie.»

Atunci era eclesiarh mare un arhimandrit, Ghenadie Roșu, care trebuia să aibă grijă de cei ce mor. «Ia du-te și vezi ce e cu el!» Când s-a dus, dulamă nu-i, rasă nu-i; și i-a dat unul o dulamă, unul o rasă, altul fes, l-au îmbrăcat, l-au pus pe năsălie și l-au adus în biserică, trei zile [preoții stau trei zile în biserică, iar monahii în pridvor]. L-au pus în pridvorul Mănăstirii Neamț, dar este o regulă, ca, atunci când stă mortul în mănăstire, să citească toți la Psaltire; asta e regula la noi. Uneori citesc și la mireni... Iar acum, la noi, Psaltirea de obște se citește tot timpul, călugării sunt rânduiți din două în două ore la Psaltire: asta e rânduiala.

Ghenadie l-a adus acolo și le-a spus: «Cine vrea să citească la Psaltire lui Dometie?». «Dar ce are să ne dea Dometie?», au răspuns, căci ei citeau la ceilalți, la bogați, și se bucurau când le dădeau ceva. «Băi, stai și tu la bietul Dometie, nu?». Și a venit eclesiarhul la Ioanichie și i-a spus să citească la Psaltire, că tot nu doarme până la Utrenie, până va găsi un altul.

Era iarna, pe la 9 era întuneric. Citind acolo - Dometie stând acoperit pe năsălie -, ridică un picior în sus, din sicriu. Ista, când o văzut că Dometie o ridicat un picior, zice: «Măi, Dometie, măi, dar ești viu, și eu te pomenesc cu morții, bă!». Eh, numai el era acolo, așa că se duce și apasă genunchiul îna­poi. Mai trece un ceas și Dometie ridică celălalt picior. «Bă» - era acoperit la față, cum sunt călugării, cu camilafca - «bă, Dometie, bă, da eu te po­menesc degeaba la morți și tu ești viu?». Se apucă și dă schima cea mare, dezleagă aripile camilafcei și se uită la el: «poate săracul e strâns cu camilafca și nu poate vorbi». Când a deschis camilafca, Dometie a căscat gura și a stat cu gura căscată vreo 3-4 minute. Și când a ieșit o mireasmă din gura lui, s-au umplut și biserica, și curtea, și toată Mănăstirea Neamț, până i-a închis gura înapoi. Ista, când a văzut așa, a început a plânge: «Ia uite pe cine preaslăvește Dumnezeu, pe un bătrân surd, săracul, era de 80 de ani în mănăstire».

El a citit înainte. Se uită la ceas. Trebuia să scoale pe starețul Narcis Crețulescu, care venea toată noaptea la Utrenie; ca întotdeauna la Neamț, cum e și la Secu, și la noi, toată noaptea se face rugăciune. Se duce, îi spune arhiereului, toacă, bate clopotele, vin călugării. Preotul care era de rând, când a intrat în curte, a simțit mireasma: «De unde-i mireasma?». Fuseseră vreo zece dintre ei plecați la Ierusalim și au crezut că au umblat aceia cu aromate pe acolo. Când vine în biserică, mai tare mirosea; a venit arhiereul: «Ce miroase, măi?». «Nu știm...». Și cei care veneau tot așa simțeau. «Trebuie să știe Ioanichie, că el a citit lui Dometie». Când vine acela de la clopote, îl întreabă, dar el spune: «Nu vă spun, faceți mai întâi Utrenia!». La ora 2 jumătate - 3, au ieșit cu Utrenia. «Măi, Ionică, tu știi de unde vine mireasma?». «Preasfințite, preasfințite, bine zice Sfânta Scriptură: Dumnezeu prea­slăvește pe cei smeriți; cei dintâi vor fi cei din urmă, cei din urmă vor fi cei dintâi. Știți de unde vine mireasma asta? Din gura părintelui Dometie». Și le-a spus cum a ridicat un picior și cum după aceea a deschis gura, și l-a apucat plânsul și pe episcop. «Ei, măi băieți! V-am spus să veniți la citit la Psaltire». Dar acum ce au făcut? Au fugit călugării la chilii, au venit vreo 200-300 cu Psaltirile și s-au pus la citit în jurul bisericii! Acum nu se mai rugau pentru el, ci ziceau: «Părinte Dometie, pome­nește-ne!»; acum se rugau ei la dânsul.

Aceasta a fost atunci, iar mireasma a ținut trei zile și trei nopți. Iar când trebuia să îl îngroape, altă minune. Episcopul Narcis Crețu­lescu a zis așa: «Măi, dacă l-a preaslăvit Dumnezeu, câți suntem hiro­toniți în Neamț să ne îmbrăcăm și să slujim!». Erau peste 70 hirotoniți la Neamț, preoți și diaconi. «Mă îmbrac și eu, și voi, cu toții». Atât de ușor era, încât ca pe o pană l-au dus la mormânt. Și când l-au dus la mormânt, știți că trebuie să pui pe el cenușa din cădelniță, paharul cu vin și untdelemnul din candelă și, pe urmă, capacul sicriului; când au pus capacul, de trei ori a sunat din sicriu. Și când a ieșit o mireasmă, toată lumea a simțit-o încă trei zile. Acesta e Dometie cel surd, care a murit în 1907 la Mănăstirea Neamț...”.