Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Ochi de zăpadă

Ochi de zăpadă

Un articol de: Ștefan Mitroi - 24 Noi, 2017

Liniștea tremurată a celor două odăi ale casei noastre după ce dădea mama cu var, aceasta era ninsoarea. Nu ți-e rușine să te bucuri numai tu de ea?, zicea bunica și deschidea larg fereastra de la drum, ca să poată ninge în tot satul.

Mă puneam la început pe plâns, crezând c-o să rămână puțină de tot pentru mine, dar rămânea, spre mirarea mea, destulă. Dar nu­mai dacă mă opream din plâns, ca să poată crește liniștea la loc și să crească, odată cu ea, și ninsoarea. Casa noastră era atât de mică, încât n-ar fi încăput amândouă înă­untru. De aceea și deschidea bu­nica fereastra, să poată crește în voie. Rămânea, cât era el de mare, și satul mic după câteva cea­suri. Sau poate că uitau și ninsoarea și liniștea să se oprească din crescut, fiind nevoite să se înghesuie un pic, ca să aibă loc pe ulițele satului. Să nu fi fost cerul atât de departe în sus, mai mult ca sigur ar fi trebuit să stea aplecate de spinare.

Cum să-ți placă o liniște frântă de mijloc? Și cum să spui despre o ninsoare ce nu stă drept în picioare că e frumoasă?

Pentru a nu avea nici una din ele de suferit, bunica ar fi urcat pe scară, deschizând în cele din urmă chiar cerul. Cu toate că era o fereastră foarte greu de deschis. Dar n-a fost nevoită să facă asta niciodată. Le stătea bine și ninsorii, și liniștii cu cerul deasupra capului. Și ne stătea bine și nouă cu ele două jucându-se cu sufletele noastre. Poate că d-asta le întâmpinam cu mare drag, fiindcă se coborau cu atâta ușurință la mintea noastră. Și se coborau tocmai din cer pentru asta! Nu înțele­geam însă de ce îi păsa bunicii atât de mult. Căci era surdă, neputând să audă liniștea. Și nici de frumusețea ninsorii nu putea să se bucure. Avea ochii acoperiți de albeață. Se uita și la cer, și la oameni, cu două petice mici de zăpadă.