Ocaua lui Cuza

Cuza-Vodă, atunci când era domnul Principatelor, obișnuia adesea să se îmbrace ca un om de rând și să se amestece prin popor. Dorea să afle el însuși cum trăiesc cei mulți. Astfel, într-o zi, și-a pus căciula și sumanul țărănesc, a luat două putini cu lapte acru și s-a dus în târg la Galați. Pesemne, aflase măria-sa că unii negustori nu cântăreau corect produsele și nu foloseau ocaua cea mare, căreia poporul îi spunea Ocaua lui Cuza, așa cum hotărâse o lege din acea vreme. A căutat, deci, țăranul nostru deghizat să vândă laptele la un băcan, despre care se spunea că n-ar fi tocmai-tocmai cinstit și că vinde cu ocaua mică, iar nimeni nu-l putea prinde cu înșelăciunea.

„Jupâne negustor, nu am nevoie de bani, s-a tocmit țăranul, ci vreau să fac un schimb în natură cu dumneata. Ne învoim ca la șase ocale de lapte să-mi dai o oca de untdelemn.”

„Bine”, a primit negustorul, clipind șmecher din ochi.

A luat de pe tejghea ocaua mare, Ocaua lui Cuza, și a măsurat laptele: douăzeci și patru de ocale. A socotit că trebuie să plătească, în schimb, patru ocale de untdelemn.

„Caută să-mi măsori drept, cu aceeași oca”, a stăruit țăranul.

„Nu se poate, că-i plină de lapte. Îți măsor cu asta!” Și a scos de sub tejghea altă oca. Numai că ocaua cea nouă era mai mică.

„Nu-i mai mică ocaua asta?”, a întrebat țăranul.

„Nu”, a răspuns îndârjit negustorul. „Ce te pricepi tu, nepricopsitule! Ocaua-i oca și gata”!, a zis înfuriat omul.

Atunci, țăranul a scos căciula din cap, a lepădat sumanul și s-a arătat în tunică albastră, cu epoleți auriți, ca un domnitor. Neguță­torul a înlemnit. De multă uimire a scăpat ocaua din mână.

„Ei, negustorule, mai zici și-acum că nu te-am prins cu ocaua mică”?

„Nu mai zic, Măria-Ta!... Iertare, milă, prea bunule...”

Atunci, Cuza-Vodă a poruncit să-i lege de gât cele două ocale și să-l poarte pe uliţi, să afle lumea că a căutat să înșele cumpărătorii.

„Să ridice ocalele pe rând, să le arate lumii și să spună tare cu care va vinde și cu care n-are să mai măsoare de-aici încolo.”

Străjuit de slujitori domnești, neguțătorul mergea pe uliţi, ridica ocaua mică și striga cât îl ținea gura: „Cu asta, nu!” Apoi, ridica ocaua mare și striga și mai tare:
„Cu asta, da”!

Și așa l-au plimbat slujitorii domnești prin tot târgul: „Cu asta, nu!... Cu asta, da”! Și i-a fost de-ajuns această plimbare ca să se facă om cinstit.