Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Ştiinţa, filosofia şi teologia: de la dispută la armistiţiu şi dialog

Ştiinţa, filosofia şi teologia: de la dispută la armistiţiu şi dialog

Un articol de: Nicolae Achimescu - 03 Apr, 2010

Astăzi, mai mult ca oricând, multă lume se întreabă cum ar putea un om al ştiinţelor exacte sau un filosof crede în Dumnezeu de vreme ce ştiinţele şi filosofia reprezintă un domeniu al raţionalului, iar credinţa ţine de ceea ce este metaraţional, ba chiar iraţional până la urmă. Deşi uşor confuză, afirmaţia câştigătorului premiului Nobel pentru medicină, în anul 1965, F. Jacob, alături de J. Monod, insistă exact pe separaţia aceasta dintre credinţă şi raţiunea ştiinţifică: ştiinţa este o problemă de cunoaştere, iar credinţa, o problemă de gust.

Ştiinţa şi credinţa au finalităţi distincte

Atitudinea impardonabilă a Bisericii Catolice din anul 1633 faţă de exponentul de excepţie al ştiinţelor experimentale din vremea aceea, Galileo Galilei, rămâne pe mai departe simbolică în conştiinţa umanităţii în privinţa disputei dintre Biserică şi oamenii de ştiinţă. În una din lucrările sale pe această temă, G. Minois (vezi G. Minois, L Église et la science, Fayard, 1991) ne oferă date dintre cele mai concludente. Se pare că, în realitate, această dispută vizează mai degrabă relaţiile dintre spiritul ştiinţific şi Biserică decât relaţiile dintre ştiinţă şi credinţă în mod direct. Metaforic vorbind, s-a creat un fel de "zid al Berlinului" pe această relaţie. Va fi nevoie în continuare de mult timp, de multă răbdare şi de discuţii dificile, pentru ca, în urma descoperirii unui limbaj cât de cât comun, să vină speranţa descifrării noţiunii de adevăr în ştiinţă, filosofie şi credinţă creştină.

După perioada de dominaţie a scientismului pe tot parcursul secolului al XIX-lea, în prima parte a secolului al XX-lea s-a crezut că ar fi apărut un fel de înţelegere, de armistiţiu în relaţiile confuze şi conflictuale dintre ştiinţă şi credinţă. În consecinţă, de o parte şi de alta, s-a recunoscut faptul că demersul ştiinţific şi cel al credinţei au finalităţi distincte, reprezentând căi de cunoaştere absolut independente. Omul de ştiinţă şi teologul se deosebesc unul de altul, în primul rând, prin obiectivele pe care şi le propun, prin limbaj şi modurile lor de reprezentare (J. Ladričre, La Science, le Monde et la Foi, Casterman, 1972). Omul de ştiinţă este interesat de natură şi de omul biologic, încercând să descopere legile comportamentului mecanic şi evoluţiei lor, în timp ce teologul are un cu totul alt obiectiv: el îşi orientează analiza spre relaţia dintre Dumnezeu, om şi univers.

Comportamentul omului, redus la fizico-chimia creierului său?

Deşi se constituie în căi diferite de cunoaştere, ştiinţa şi credinţa nu pot fi percepute ca fiind independente în totalitate, ţinând seamă mai ales de interpelările ştiinţei secolului al XX-lea. Este evident că un credincios cultivat nu poate rămâne impasibil faţă de poziţiile unui J. Monod, de pildă, pe care le exprimă în cartea sa, Hazardul şi necesitatea, în care subliniază că rolul jucat de hazard în evoluţia universului poate conduce la necredinţă (vezi J. Monod, Le Hasard et la Nécessité, Seuil, 1970). Şi tot la fel, orice credincios şi necredincios îşi pot pune multe întrebări când citesc cartea unui J. P. Changeux, Omul neuronal, în care comportamentul omului este redus la fizico-chimia creierului său (J. P. Changeux, Lâhomme neuronal, Fayard, 1983). Chiar dacă poziţiile lui Monod şi Changeux fac obiectul a numeroase controverse atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi filosofic, totuşi ele reprezintă o ilustrare a întrebărilor, câteodată redutabile, care pot fi puse şi sunt puse credincioşilor până azi.

Dincolo de deosebirile dintre credinţă şi ştiinţă, însă, e evident că, în cultura tehnico-ştiinţifică actuală, se regăsesc numeroase interferenţe între cele două domenii, care presupun deopotrivă deschidere, întrebări, dar şi ambiguităţi.

Ştiinţa fără conştiinţă nu e decât o ruină a sufletului

Marile probleme de morală pe care le ridică cercetările în domeniul nuclear şi al biologiei ne reamintesc că ştiinţa fără conştiinţă nu e decât o ruină a sufletului. Forţa de acţiune pe care ştiinţa şi tehnica o permit omului de azi obligă sau ar trebui să oblige la o reflecţie morală mai profundă, care, din păcate, de cele mai multe ori lipseşte. În această situaţie, cercetarea interdisciplinară devine indispensabilă. Ca să nu mai vorbim de faptul că toate problemele de sens, puse pornind de la ştiinţa de azi, încearcă să relanseze posibilităţile de dialog dintre ştiinţă, filosofie şi religie (cf. Thierry Magnin, Quel Dieu pour un monde scientifique?, Nouvelle Cité, 1995).

De altfel, realizând progrese enorme la nivel ştiinţific şi tehnic, oamenii de ştiinţă de azi descoperă din ce în ce mai mult limitele apropierii lor de real, ca şi zonele-frontieră cu alte moduri de cunoaştere, cum ar fi metafizica, de pildă. Este vorba de sfârşitul scientismului pentru cea mai mare parte a matematicienilor, fizicienilor şi chimiştilor, sfârşit legat de dezvoltarea unei noi epistemologii, în care locul subiectului cunoscător devine central. Pentru omul de ştiinţă de azi, a cunoaşte şi a măsura înseamnă a acţiona asupra realului. Ceea ce este cunoscut devine inseparabil de spiritul cunoscător. Obiectul ştiinţei este un real ca produs al interacţiunii. Prin urmare, omul aparţine naturii pe care o cercetează pentru a o înţelege, el nu este independent.

După mai multe secole de suspiciune, Biserica începe, încet, încet, să se repoziţioneze în relaţia şi atitudinea ei faţă de ştiinţă şi filosofie. De pildă, în Biserica Catolică, lucrările unor mari "pionieri" precum Teilhard de Chardin, apoi, mai târziu, cercetările unor J. Ladričre şi A. Delzant, ca să ne referim doar la mediul francofon, au redeschis această cale a dialogului. De asemenea, în Biserica Ortodoxă, dar mai ales în Biserica Ortodoxă Română, sub îndrumarea Preafericitului Patriarh Daniel, se organizează anual simpozioane la care participă oameni de ştiinţă, filosofi şi teologi, într-un dialog foarte interesant privind relaţia dintre ştiinţă, filosofie şi teologie. La nivel european, în acelaşi scop au fost create diferite organisme, cum ar fi ESSSAT, Societatea Europeană pentru Studiul Ştiinţei şi Teologiei (European Society for the Study of Science and Theology). De asemenea, există Observatorul Vaticanului şi Academia Pontificală de Ştiinţe, două organisme-pilot pentru un dialog real între oamenii de ştiinţă şi teologi.

Reluând tema colocviului organizat de Observatorul de la Vatican, şi anume Physics, Philosophy and Theology: a Common Quest for Understanding (Fizică, Filosofie şi Teologie: o cercetare comună pentru înţelegere), material publicat în anul 1988, Papa Ioan Paul al II-lea ne oferă câteva elemente privind problemele pe care interacţiunile dintre ştiinţele naturale, filosofie şi teologie le pun Bisericii şi societăţii umane în general. El pledează pentru un schimb veritabil de informaţii pe marginea cercetărilor între oamenii de ştiinţă, filosofi şi teologi, respectându-se autonomia domeniilor şi încercând să se ofere răspunsuri la multele întrebări care îi frământă pe unii şi pe alţii, răspunsuri privind sensul existenţei, venind astfel în sprijinul generaţiilor de astăzi şi de mâine.