Icoana Învierii

Evangheliile ni-L prezintă pe Hristos grăind ucenicilor și mulțimilor, învățându-i pe toți cele cu privire la acel mod de viețuire în această lume, apt să-l ducă pe om în Împărăția lui Dumnezeu. Așadar, aici se pune un accent vădit pe cuvânt, în calitate de vehicul prin care se transmite mesajul lui Dumnezeu către om. Însă, la finalul evangheliilor, atunci când ni se relatează Învierea Mântuitorului și întâmplările imediat următoare, se observă că accentul trece de la cuvânt la vedere, întrucât Învierea deja nu mai ține de registrul cuvântului, al învățăturii, ci constituie un eveniment, care se cere cunoscut prin vedere.

Actul vederii presupune în mod necesar o vedenie, o imagine, care să fie cunoscută. Iar vedenia nu este alta decât cea a lui Hristos Cel înviat, a Cărui prezență de acum nu doar că nu se mai supune legilor fizice, ci are nevoie și de un ochi special pentru a putea fi recunoscută. Dovadă în acest sens este faimoasa întâlnire a lui Hristos Cel înviat cu Luca și cu Cleopa pe cale și apoi la cina de la Emaus, unde, deși au petrecut foarte mult timp împreună, ucenicii nu L-au putut cunoaște pe Învățătorul lor, decât la final, atunci când, după frângerea pâinii, „s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut; și El S-a făcut nevăzut de la ei” (Luca 24, 31). De aici se poate înțelege că, pe lângă nevoința omului spre a vedea, esențială este, înainte de toate, voia lui Hristos Care dăruiește această vedere. 

Icoană și cuvânt

Din acest motiv, pe lângă Întrupare, Învierea este un al doilea temei al faptului că noi cinstim sfintele icoane nu doar în calitate de obiecte de cult, ci și de mediatori ai prezenței și cunoaș­terii lui Dumnezeu. De asemenea, pentru demersul nostru este extrem de important de știut faptul că termenii a vedea, chip, icoană în limba greacă - în care s-au scris evangheliile și din care am împrumutat și noi termenul de icoană - au o rădăcină comună.

Atunci când am afirmat faptul că în spațiul Învierii accentul trece de la cuvânt la vedere nu am făcut aceasta relativizând rolul cuvântului, care rămâne în continuare mijlocul de bază al răspândirii învățăturii evanghelice, însă vederea devine mijlocul experierii ultime a luminii celei nezidite a Învierii. Cel puțin așa ne-a predat întreaga tradiție isihastă, în frunte cu Sfântul Grigorie Palama. Și, pentru eliminarea sensibilităților iconoclaste de tip neoprotestant, se cuvine amintit aici faptul că fundamentul ultim al cuvântului scripturistic îl reprezintă icoana și vederea, inclusiv în Vechiul Testament. Amintesc în acest sens graiul lui Dumnezeu către Moise, Care, după primirea revelației sinaitice, îi spune: „Vezi, să faci toate după chipul, care s-au arătat ție în munte” (Ieșirea 25, 40). Așadar, acest chip al vedeniei inițiale va fi transpus apoi în cuvinte accesibile celor ce vor primi mesajul lui Dumnezeu, dar care nu s-au învrednicit de însăși revelația pe care a avut-o Moise. Aceste cuvinte, la rândul lor, au constituit Legea Veche, care a fost dată poporului Israel. 

Purificarea - premisă a vederii

Praznicul Învierii aduce noi lămuriri cu privire la schimbarea de paradigmă petrecută odată cu Învierea Domnului și pe care se cuvine, ba chiar suntem chemați să o sesizăm. Iată, spre pildă, în Cântarea I, troparul 1, din slujba Învierii, se spune: „Să ne curățim simțirile și să vedem pe Hristos strălucind prin neapropiata lumină a Învierii și lămurit să-L auzim zicând: Bucurați-vă”. Așadar, chiar de la începutul acestei slujbe inspirate, ne este dată condiția esențială a vederii, a realizării acesteia, anume purificarea. Pentru a se învrednici de darul vederii lui Hristos, omul este dator să-și curățească simțurile, adică să lepede mai întâi păcatul, apoi, toată activitatea simțurilor sale să nu aibă ca scop ultim lumea sensibilă cu lucrurile ei, ci rațiunile dumnezeiești ale acestora. În acest fel, omul va fi condus de la lucrurile sensibile la cele inteligibile, care se văd nu cu ochii trupești, ci cu mintea.

Învierea lui Hristos este un eveniment universal, așadar, care se adresează întregii lumi, însă, pentru a nu rămâne la formele exterioare ale praznicului și a ne împărtăși de vederea reală a lui Hristos, este neapărat nevoie de două lucruri: de nevoință trupească și de rugăciune de laudă, așa cum ne descoperă și Irmosul Cântării a V-a din slujba Învierii: „Să ne grăbim dis-de-dimineață și, în loc de mir, cântare să aducem Stăpânului, și să vedem pe Hristos, Soarele dreptății, tuturor viață răsărind”. Împlinind aceste condiții, ochii sufletului - simbolizat prin Ierusalim - se deschid ca să-L vadă pe Mirele său de taină, după cum și Stihira a doua a Paștilor vestește: „Veselește-te, saltă și te bucură Ierusalime, pe Împăratul Hristos văzându-L, din mormânt, ca un Mire ieșind”. 

Icoana și idolii

Noi, creștinii ortodocși, avem icoana Învierii, care Îl reprezintă pe Hristos pogorându-Se la iad, rupând porțile lui și trăgându-i de acolo pe Adam și pe Eva, dimpreună cu toți drepții Vechiului Testament. Așadar, icoana relatează un act dumnezeiesc real, istoric dacă doriți, dar care nu poate fi sesizat de ochii trupești ai omului, decât dacă, așa cum am amintit, a avut loc mai întâi purificarea. Din acest motiv înțelegerea deplină a acestei icoane presupune actul cunoașterii prin vedere duhovnicească, despre care vorbesc toți Părinții Bisericii. Și aducem un singur exemplu, al Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, care a făcut următoarea afirmație de o remarcabilă sinteză: „Dumnezeu și omul sunt cunoscuți prin vedere”. Prin urmare, iată cum Scriptura, Părinții și icoana converg în arătarea întregului mesaj al revelației, ce culminează în această cunoaștere prin vedere, al cărei simbol este icoana și, în principal, icoana Învierii. Și e cu atât mai important acum să înțelegem rolul salvator atât al vederii, cât și al icoanei în viața omului modern, dominată de imagini-idoli, dar și de cuvinte-idoli, care constituie nu numai un balast nociv pentru suflet, ci căi ce duc negreșit spre pierzanie.