Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei „Suntem răspunzători de-a pururi”

„Suntem răspunzători de-a pururi”

Un articol de: Elena Solunca Moise - 26 Iul, 2015

Întru început, Dumnezeu l-a aşezat pe om în rai ca să-l „lucreze şi să-l păzească”, dându-i poruncă, singura, să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, „căci în ziua în care va mânca din el, cu moarte va muri”; adică a amestecului dintre bine şi rău, fiindcă binele îl cunoştea vieţuind în el în răcoarea raiului. Cum ştim, sfătuiţi de şarpe, întâii oameni nu L-au ascultat pe Cel care îi zidise dintr-o nesfârşită iubire. Căzut într-o nouă realitate, golit de veşnicie, Adam nu s-a dumirit de el până când a auzit glasul lui Dumnezeu: „Adame, unde eşti?”. Este tot un dar divin pentru că astfel s-a trezit în el conştiinţa de sine, a noii condiţii de a fi sub semnul deşertăciunii a cărei omniprezenţă avea s-o deplângă Eclesiastul. Au trecut ani şi, din dar divin, libertatea a devenit, cum spunea J. P. Sartre, condamnare pentru că, spune el, deşi nu s-a creat pe sine, omul este răspunzător. Este o judecată proprie omului căzut care nu înţelege că răspunderea este şi, la rându-i, dar spre redobândirea libertăţii.

Neascultarea s-a perpetuat ca o reacţie în lanţ şi omul s-a descoperit pe sine ca „fiinţă spre moarte”, cum spunea Heidegger, a morţii pe care, din trufie, a semănat-o pe pământul care ar fi trebuit să fie o casă a vieţii. Domnul i-a dat să fie stăpân şi s-a arătat unul rău, obligând natura să răspundă, nu după firea ei, ci după voia lui. Doar David ne aminteşte şi azi: „Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, pe toate cu înţelepciune le-ai zidit”. Voirea omului s-a arătat a nu fi fost bună nici pentru el şi nici pentru pământul din care a fost făcut şi pe care ar fi trebuit să fie bun iconom. Ignorând iubirea, răstălmăcindu-i rostul, cunoaşterea i-a fost spre sporirea trufiei şi, îmbătat de efemera-i putere, nu a luat seama că adevărata putere este spre viaţă, nu spre moarte. A mers până acolo încât a crezut că până şi nemurirea îi stă în putere şi cu de la sine putere-a decretat că Dumnezeu a murit, deschizând drum larg secularizării ce a prins a-şi arăta roadele otrăvitoare. Să observăm că mereu mai mult vorbim de fenomene „extreme” ce tind să devină fireşti. Se înmulţesc scenariile ca şi strigătele care abia acoperă o teamă: salvaţi planeta!

Cu timpul, omul nu a mai luat seama că nu el este creatorul, că trăieşte într-o lume în care e necesar să discearnă între bine şi rău şi s-a făcut pe sine distrugător a ceea ce nu a adus la existenţă. Cunoaşterea ştiinţifică s-a dezvoltat, s-a fragmentat în mereu mai numeroase discipline. Rațiu­nea a ajuns incapabilă să gândească unitatea, înţelegerea e un ideal, iar înţelepciunea când nu e ignorată e luată în râs. Domnul, în nesfârşita-i bunătate, a îngăduit, aşteptând întoarcerea fiului risipitor; poate cu dor întreabă şi azi: „Omule, unde eşti?” Dar omul a folosit libertatea doar spre a-şi acoperi păcatele, ca să-l amintim pe Sfântul Apostol Petru. Aşa s-a făcut că lumea şi-a ascuns tâlcuirea în segmente informaţionale, iar omul, în casa pe care însuşi a făcut-o, se simte străin…

Vine însă o vreme când, ca într-o doară, simţim nevoia de alt­ceva, ceva ce am pierdut, poate din nebăgare de seamă… Într-o asemenea lume s-a născut, cam pe la mijlocul veacului trecut, Micul Prinţ. O poveste simplă care uneşte vârstele timpului şi ale omului într-un simbol, care prin simplitatea sa recuperează povara unei complexităţi chinuitoare. Înţelepciunea lui nu este, nici pe departe, nouă, dar tocmai potrivită ca memento: e timpul să ne dăm seama de datoria noastră de a fi cu grijă iubitoare faţă de natură, cum suntem faţă de un copil care depinde de noi pentru a creşte şi a ajunge la deplinătatea splendorii. Da, e adevărat, ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor, vederea raţiunii este limitată şi vedem mereu cum depăşirea unei limite poartă spre alta şi tot aşa. Da, e adevărat că „limpede nu vezi decât cu inima” pentru că ea este „organ al transcendenţei” şi cu ea vedem că „stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede”; o floare căreia trebuie să-i purtăm grijă, căci dacă moare „e ca şi cum, dintr-odată, toate stelele s-ar stinge”. Cum ar arăta un cer fără stele? Cum ne-am putea orienta fără aceste lumini ale nemărginirii?

Mai presus de toate, ne spune cu gravitate Micul Prinţ: „Suntem răspunzători de-a pururi pentru ceea ce îmblânzim”, adică pentru toate cele spre care arcuim punţi de legătură în căutarea unor prieteni. Oamenii „mari” vor spune că sunt nimicuri de copil, dar să nu uităm că toţi am început prin a fi copii, începutul bun al împlinirii şi desăvârşirii. Oare noi, oamenii mari şi plini de importanţă, am îmblânzit cu adevărat natura? Nu. Am siluit-o, împingând-o spre moarte fără să ne dăm seama că asta este şi moartea noastră. Dumnezeu ne mai dă timp şi, cu puţină atenţie, vom descoperi că ne dăruieşte şi tot ceea ce este folositor spre eliberarea din răul pe care singuri l-am făcut. Luând seama la răspunderea ce ne revine, ne-am putea întoarce în orice clipă mărturisind: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta”.