Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Înapoi în timp la Palatul Suțu

Înapoi în timp la Palatul Suțu

Un articol de: Narcisa Balaban Urucu - 06 Iul, 2015

Construit în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Palatul Suțu din Capitală a fost o perioadă centrul vieții mondene a Regatului României. Clădirea ro­mantică din mahalaua Colței găzduia cele mai frumoase serate artistice la care participa societatea aleasă a oraşului, însuşi regele Carol I onorând cu prezenţa unele baluri. La palat, timpul orașului curge înapoi.

Începem prin a măsura timpul trecut al Bu­cu­reștilor numărând bătăile ceasului fixat în balustrada scării ce se desfășoară amplă în mijlocul palatului. În oglinda înaltă adusă de la Murano, ceasornicul ce duce timpul înapoi ticăie cu hotărâre și ne plasează la începutul secolului al XIX-lea pe când Bucureștiul se compunea din livezi și maidane, grădini și vii, case răzlețe, maghernițe joase. În acest peisaj dezordonat și sărăcăcios, dar cu un aer fermecător, cam peste drum de Turnul Colței începea să se profileze impetuos Palatul Suţu, „dând tonul, alături de vechiul Palat al Universităţii, la transformarea oraşului în spirit european”.

A fost construit în anii â30 ai secolului al XIX-lea, la cererea postelnicului Costache Grigore Suțu (1799-1875), nepot de fiu al lui Mihail Constantin Suțu Vodă al Țării Românești și frate mai mic al ultimului domn fanariot al Moldovei, Mihail Grigore Suțu. „Ne aflăm într-o casă încărcată de istorie, o casă ce apare în inima Bucureștiului, în mahalaua Colței, în perioada de emancipare a boierimii române. Evident că boierimea căuta să se lepede de tot ce era oriental, dorindu-și case în stil apusean. Aceasta este printre puținele case în stil romantic care au rămas în București. În jurul acestei case mari boierești nu erau decât colibe, erau case micuțe, sărăcioase. Această bijuterie de casă este, după funcționalitatea ei, o casă tip palat, având un hol mare, central, cu intrare prin față și prin spate. Grădina era foarte mare, ajungea până la Sărindar. Bineînțeles că procesul de sistematizare a determinat să se micșoreze din ce în ce mai mult curtea, grădina care avea o ve­ge­ta­ție bogată și în care existau păsări și animale rare”, ne explică dr. Camelia Ene, muzeograf la Muzeul Municipiului București, specialist în costume și accesorii de epocă.

 „Arhitectonii” Conrad Schwink şi Johann Veit au introdus în compoziția arhitecturii sale primele componente ale romantismului din Ţara Românească, noua construcţie deosebindu-se în toate privințele de clădirile bucureştene din acea vreme. „Arhitectura are un caracter pronunțat apusean. Intrarea maiestuoasă, largă, înal­tă, inversul intrărilor caselor vechi româneşti, cu intrare îngustă. Ferestre largi cu oberlichturi ogivale, inversul ferestrelor obişnuite la noi, pătrate sau dreptunghiulare. Clădirea este flancată în cele patru colțuri ale ei de câte un turn cu pretenții de castel. Pe ambele fațade, câte un balcon de lungimea încăperii. De sub marchiza cu geamlâc de mari dimensiuni, făcută pentru a feri lumea de intemperii când scobora din trăsură, printr-o intrare cu trei uși, se pătrunde într-un hol mare de 12 pe 12 m prelungit în dreapta și în stânga prin două sânuri ținând aproape cât lărgimea clădirii. În stânga și dreapta, câte două camere la drum, iar la capătul fiecărui sân câte o încăpere spa­țioasă, dintre care una dând într-o mică seră și așezată între turnurile laterale ale clădirii”, poves­tește Emanoil Hagi-Mosco în lucrarea sa „București. Amintirile unui oraș”.

„Palatul care strălucea prin toate ferestrele lui”

Postelnicul Costache Grigore Suțu a avut 10 copii, opt fete și doi băieți, doar cinci dintre aceștia fiind cu soția sa, Roxandra, fiica lui Dumitrache Racoviță. Singurul său fiu legitim, Grigore Suțu (1819-1893), senator de Brăila, căsătorit fiind cu Irina, cea mai mică dintre fiicele bancherului Ștefan Hagi-Mosco, avea să rămână stăpân peste imensitatea acestei case căreia i-a adus modernizările necesare unui palat, printre care și monumentala scară desfăcută în două brațe ce se reflectă splendid în oglinda înaltă adusă de la Murano. „Pe la 1862, această casă a fost regândită din punct de vedere arhitectural, Karl Storck realizează această minunată scară, care nu a fost inițial, precum și acest ancadrament al oglinzii de Murano. Tot atunci, parterul, sala principală, a fost împărțită în trei arcade”, mai spune doamna Ene.

Palatul Suțu a fost printre primele clădiri iluminate din București, când s-a instalat gazul aerian, creând o autentică feerie de lumini pentru secolul respectiv. „De-a lungul celor două balcoane ale palatului erau instalate țevi de fier pe toată întinderea lor, cu găurele apropiate prin care ardea gazul, având aceeași pâlpâială de fluture. În mijlocul balconului, un soare de mari dimensiuni ale cărui raze erau făcute din asemenea țevi luminate de gazul ce ieșea prin ele. O mulțime de oameni se duceau anume să vadă iluminatul de la Palatul Suțu. Am cunoscut persoane care îmi spuneau că pentru ele era o plăcere să admire acea iluminație a exteriorului palatului care strălucea prin toate ferestrele lui”, mai citim în amintirile Bucureștilor, semnate de E. Hagi-Mosco.

„Turcul și Cămila”

În perioada în care stăpâni au fost Grigore și Irina Suțu, palatul a cunoscut cea mai înfloritoare epocă a sa, știut fiind faptul că aici se petreceau rafinatele recepții și baluri la care participa toată protipendada orașului, ba chiar și familia dom­nitoare. Soții Suțu s-au căsătorit la 16 noiembrie 1856, slujitor fiind chiar Mitropolitul Nifon. E. Hagi-Mosco scrie că în ceea ce privește înfățișarea, aceștia compuneau o pereche cu totul nepotrivită. El cu părul brun - „semăna cu maică-sa, o femeie foarte urâtă”  -, mic de sta­tură, iar ea, dimpotrivă, înaltă, puțin adusă de spate la bătrânețe, cu un obraz oval colorat, păr bogat, castaniu închis. Ea fusese frumoasă cândva, dar i-a schimbat înfățișarea boala de stomac de care suferea încă din tinerețe. În afară de edu­ca­ția de salon, Irina vorbea gre­ceș­te și cunoștea în grai și în scris limbile franceză, germană și italiană.

Pentru că natura îl vitregise în privința staturii, G. Suțu, pe lângă faptul că purta tocuri foarte înalte, mai adăuga și ceva în interiorul încălțămintei, pentru a părea mai înalt, iar când ieșea cu trăsura, stivuia câteva perne pentru a se așeza peste ele, dar cu toate astea abia se zărea, caleașca fiind de mari dimensiuni. Era întotdeauna îngrijit în ceea ce privește vestimentația și nu ieșea niciodată fără pălărie înaltă pe cap. Purta mereu mănuși albe, foarte des și în casă, pentru a-și păstra albe mâinile care erau mici și frumoase. Din cauza acestei izbitoare deosebiri de statură, soții Suțu erau porecliți „Turcul și Cămila”.

Cu toată situația lor socială, soții Suțu erau de o mare simplitate, erau de o amabilitate desă­vâr­șită, foarte primitori și poli­ticoși cu toată lumea. Nu purtau, spre deosebire de alții, titlu.

Deși erau diferiți unul de altul, au fost nedespărțiți, s-au înțeles și au fost fericiți împreună.

Centrul cosmopolit al Bucureștilor

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când frenezia valsului dansat pe ritmurile lui Strauss ajunsese la culme, primirile se țineau lanț în mai toate casele societății bucureștene, variind după averea și starea socială a fiecăruia. În București, adevărate demonstraţii de eleganţă şi lux aveau loc în casa Suțu și a Elenei Oteteleșanu, aceasta din urmă fiind ceva mai îngăduitoare în alegerea invitaților. „Tot Bucureștiul defila în aceste două case și nu era om de rasă, om de naștere boierească sau chiar burghez ajuns sau intelectual cu vază care să nu fie invitat la marile serbări date de gazde”, semnala Constantin Bacalbașa în „Bucureștii de altădată”.

E. Hagi-Mosco ne dezvăluie că la soții Suțu erau primiri în toate duminicile. Prima dată, invitații îl întâlneau pe albanezul chipeș, înalt, cu fustanelă, pistol și iatagan la brâu, îmbrăcat după acel port pitoresc arnăuțesc, paznicul palatului; stăpânul casei, Grigore Suțu îi aștepta în capul de sus al scării monumentale. În timpul carnavalului, în toate joile era serată dansantă la care participau mai puțini invitați, dar aleși. În timpul acestor serate, Irina Suțu nu stătea locului o clipă. Alerga de la unul la altul, nu lăsa ca vreo femeie să rămână fără dansator și, la brațul unuia sau altuia, scobora deseori la bufet în frumoasa sufragerie de la parter, controlând totul pentru a nu se ivi vreo nemulțumire. Apoi mai dădeau două mari baluri, dintre care unul mascat, când se purtau costume de o bogăție rară și de o varietate doveditoare de bunul gust al purtătorilor, cât și de pricepere în alegerea lor. Deosebit era balul din 30 ianuarie de ziua onomastică a lui Grigore Suțu: „În acea seară, ca la balurile mari, se deschideau toate saloanele și în afară de cel roșu cu brocart se mai deschidea și celălalt galben cu stucaturi și oglinzi de mari dimensiuni. La acel bal, domnitorii le făceau cinstea să ia parte. Atunci, Grigore Suțu, cu puțin înainte să sosească înalții oaspeți, îi aștepta la intrarea de jos ținând în mână un candelabru cu lumânări aprinse și, precedând perechea domnitoare, urca scara de-a-ndărătelea până la intrarea în salonul de recepție, unde li se înclina Irina Suțu. Invitații, în așteptare, erau înșirați de-a lungul pereților salonului, iar Domnitorii făceau ocolul acelui cerc, găsind pentru fiecare câteva cuvinte. Pe lângă aceste serate de dans și primiri se mai dădeau serate artistice la care participau cântăreți sau actori în trecere în țară. Se mai înjghebau și alte serate artistice și comedii de salon cu interpreți numai dintre invitați care împlineau minunat rolul de cântăreți, actori, «diseurs»; trebuie mărturisit însă că totul se petrecea numai în limba franceză, care era înfiată de societatea de atunci. (...) Am cunoscut persoane care, neavând acces la saloane, asistau cu plăcere la perindarea caleștilor care mai de care mai frumos înhămate, din care cobora atâta lume aleasă, femei elegante, diplomați, ofițeri în mare ținută. Când venea perechea domnitoare, mulțimea umplea ulița îngustă de atunci, împiedicând circulația”, povestea E. Hagi-Mosco.

După ce noaptea întreagă se dansa frenetic pe ritmuri de polcă, mazurcă, cadril sau vals și se consumau dintre cele mai fine mâncăruri aduse de la Constantinopol, când zorii se arătau pe la ferestre, invitații se înapoiau la caselor lor. Doamnele mai cu seamă primeau din partea gazdelor daruri prețioase, precum mici cutiuţe din aur sau necessaire-uri din argint.

Așadar, în vremea celor doi Suțulești, Grigore și Irina, palatul de lângă Universitate a cunoscut perioada sa de maximă splendoare şi însufleţire, atât din punct de vedere arhitectural, cât și social, cei doi străduindu-se să mulțumească pe toată lumea, fără a jigni pe cineva și ajutând pe cei nevoiași. Poate și pentru că nu au avut copii, n-au putut trăi unul fără celălalt, plecând din lumea aceasta la numai doi ani distanță unul față de altul, ea în 1891, de boală, iar el în 1893, după un răstimp de trai neglijent. Panegiricurile vremii vorbesc cu mâhnire și cu multă cinstire despre sfârșitul Irinei, odată cu a cărei moarte „a dispărut o viziune bucureșteană. A pierit cea din urmă arătare dintr-o lume care nu mai poate renaște”. Se pare că această prorocire a lui Constantin Bacalbașa a fost împlinită.

Mai multe instituții și-au avut sediul în palat

După moartea lui Grigore Suțu, răposat așadar fără „scoborâtori direcți”, palatul cu parcul înconjurător intra în posesia unui nepot de soră, anume Constantin Suțu (1841-1914), ofițer în armata greacă. Apoi a revenit fiului acestuia, Grigore (1878-1916), ofițer în armata română, și în final nepotului său Constantin, care l-a vândut în 1932 Băncii Crissovelloni. Nu după multă vreme, banca a cedat imobilul Primăriei Capitalei, care și-a avut aici sediul câțiva ani, pentru ca în 1942 aici să se instaleze CEC-ul, după cum aflăm dintr-o monografie a Muzeului de Istorie a orașului București, semnată de Florian Georgescu și Paul I. Cernovodeanu. După 1948, în clădirea Palatului Suțu a func­ționat Institutul de construcții, iar la 10 decembrie 1956, Comitetul executiv al Sfatului popular al Capitalei a aprobat ca aici să func­ționeze Muzeul Municipiului Bu­cu­rești. „În spatele scărilor, la parter este sufrageria în care în noaptea de Revelion s-au discutat condițiile Păcii de la București, rușinoasa pace. Guvernatorul german a invitat aici oamenii politici la masă, avem chiar și o parte din tacâmurile cu care s-a servit masa în acea noapte. Din fericire am ieșit învingători și n-a mai fost nevoie de acele pierderi teritoriale discutate atunci.

Această casă minunată care avea fresce, pictură murală, foiță de aur, în perioada interbelică a adăpostit Primăria Bucureștiului. Aceste trei uși pe care le vedeți dădeau chiar în biroul primarului Dobrescu sau «primarul Târnăcop», pentru că se construia foarte mult în timpul lui. Anii comunismului și-au pus amprenta prin acoperirea pereților, acoperirea picturii murale originale pentru că tot ce era auriu, ce era burghez sau boieresc trebuia acoperit, nu?”, explică doamna Camelia Ene.

A urmat o perioadă de restaurare sub îngrijirea generală a Monumentelor Istorice pentru ca înfățișarea clădirii să revină cât mai aproape de cea care era odată. În 1959, când la 24 ianuarie s-au împlinit 100 de ani de la Unirea Principatelor, muzeul s-a deschis cu o expoziție și, de atunci, pe lângă cele permanente din sălile de la etaj, s-au organizat zeci sau chiar sute de expoziții.

Ceasul din oglindă măsoară calculat șirul orelor strânse în timpul care merge invers, mărturisind scurgerea amețitoare a atâtor prefaceri și ne face pe noi cei de azi părtași cu dorul la frumusețile epocii în care spiritul avea altă valoare.