Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Mărturia de credinţă a unor ardeleni porniţi în bejenie

Mărturia de credinţă a unor ardeleni porniţi în bejenie

Un articol de: Dumitru Manolache - 10 Dec, 2014

Un ansamblu de cruci vechi, din piatră, aflate în curtea bisericii din satul Săpunari, judeţul Călăraşi, declarat monument istoric de specialişti, vorbeşte atât despre faptul că „Crucea este poartă a tainelor“, cum spune Sfântul Isaac Sirul, cât şi despre o statornică credinţă a săpunărenilor în Crucea pe care „S-a unit Dumnezeirea cu omenirea“, cum mărturisea Nicolae Steinhardt. Între aceste două repere ale verticalităţii creştine s-a aşezat istoria neamului nostru, care uneori ea însăşi s-a făcut cruce.

Taina nu rămâne niciodată datoare. Adică, păstrează o permanentă chemare pe care nici uitarea voită, nici cea întâmplătoare nu o anulează căutarea.

Satul Săpunari din judeţul Călăraşi s-ar fi pierdut probabil în anonimat dacă lângă vechea lui biserică nu s-ar fi păstrat nişte cruci monumentale din piatră pe care, cine ştie când, ardelenii, întemeietorii aşezării, le-au adus din Făgăraş cu carele lor trase de boi, căci, cu siguranţă, ei trăiau din străvechime cu ştiinţa faptului că „cine fuge de Cruce fuge de Dumnezeu“, cum avea să spună la vreme Sfântul Teodor Studitul. Or, ei nu puteau, nu doreau să fugă de Cruce. De aceea, când cojenii şi alexenii şi-au părăsit vetrele lor din Copacel-Făgăraş îndreptându-şi turmele spre ţinuturile joase din sud, sau alungaţi de prigoana austro-ungară, şi-au încărcat în care uriaşele lor cruci din piatră, căci ele erau chiar Dumnezeu. Şi cum ar fi putut ei să plece la drum necunoscut fără Dumnezeu?

O scurtă istorie a unei aşezări

Ceea ce taina te îndeamnă să cauţi astăzi privind crucile din curtea bisericii din Săpunari, Protopopiatul Lehliu, Episcopia Sloboziei şi Călăraşilor, se lasă descoperit în cea mai adâncă şi semnificativă înfăţişare: chipul actualizat al credinţei mărturisite în piatră acum câteva secole de nişte români plecaţi în bejenie şi ajunşi pe valea Profira. Unele cruci sunt din secolul al XIX-lea, după cum spun specialiştii, altele probabil mult mai vechi, de vreme ce satul, după cum reiese dintr-o primă atestare documentară, datează din perioada anilor 1450-1500.

La început, aşezarea s-a numit Dârza, apoi Paraipani, pentru ca după o tragedie, când toate animalele oamenilor atinse de boală au murit şi păstorii le-au transformat în săpun, să capete denumirea de Săpunari.

Dar satul fără biserică ar fi fost de neconceput. Aşa se face că au ridicat mai întâi o bisericuţă din bârne, acoperită cu şiţă, de la care se păstrează trei icoane de la 1838, dăruite de Kir Constantin Teodor, starostele Corporaţiei Măcelarilor, care au fost zugrăvite de logofătul Manolache. Apoi, între 1859 şi 1860, enoriaşii şi arendaşul moşiei din zonă, Nae Opreanu, au zidit-o din cărămizi manuale pe cea care a ajuns până la noi şi i-au pus hramul „Sfântul Ierarh Nicolae“, iar Iulius Göller din Bucureşti a pictat-o. Satul fiind de-acum aşezat, credincioşii se puteau rândui cu cele ale lor în legile fireşti ale Domnului.

Satul cu crucea în inimă

Am păşit în mica biserică din Săpunari trăind sentimentul acelui acasă strămutat din Ardeal în mijlocul câmpiei. Pentru că totul aici vorbeşte de un alt fel de lume, diferită de cea a şesului, în care echilibrul şi statornicia mult încercată a credinţei s-au imprimat adânc în obiecte şi în chipurile sfinţilor din icoane. Am trăit aici o clipă de unică regăsire. Căci, până la urmă, lucrul acesta nu-l poţi percepe sincer decât într-o biserică în care intri pentru a te întâlni cu Crucea. Adică cu Dumnezeu.

Din martie 1992, la parohia din Săpunari a fost instalat preot paroh părintele Adrian Ion Jebeleanu, împreună cu care am discutat despre crucile din curte, despre sat, despre biserică şi despre credincioşi.

„În jurul bisericii, ardelenii ajunşi aici au înfiinţat un cimitir, de unde provin şi crucile acestea impresionante. Ele sunt scrise în slavona veche. La 1900, cimitirul a fost strămutat din curtea bisericii în partea de sud-vest a satului.

Până la Revoluţie, aşezarea a avut vreo 400 de familii. Acum au mai rămas jumătate din ele. Cei mai mulţi locuitori sunt bătrâni. Satul este îmbătrânit. Oficiez anual câte 25-30 de înmormântări şi numai câteva botezuri. În ultimii doi-trei ani nu am mai săvârşit nici o slujbă de cununie. Dumnezeu a rânduit să slujesc în această parohie, pe care eu o iubesc foarte mult pentru că oamenii sunt foarte credincioşi şi, ori de câte ori ai nevoie de ajutor, te poţi baza pe sprijinul lor. Sunt gospodari, renumiţi pentru munca şi cinstea lor în toată zona. Vin câte 50-60 de persoane duminica la Sfânta Liturghie, iar de sărbătorile mari se umple sfântul locaş. Cei mai în vârstă nu se mai pot deplasa însă la biserică, dar ascultă Sfânta Liturghie la Radio TRINITAS. Pentru nevoile spirituale ale celor neputincioşi merg eu la ei cu botezul, mă interesez de starea lor, îi spovedesc şi îi împărtăşesc în toate posturile“, ne mărturiseşte părintele paroh Jebeleanu.

Metafora dublei naturi

La plecare, am mai admirat încă o dată ansamblul crucifer din curtea bisericii din Săpunari, completând înţelegerea Crucii şi rostul purtării ei până aici de la sute de kilometri, recurgând din nou la cuvintele părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia: „Crucea, geometric şi simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e unirea dintre spiritual şi material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească şi pământeană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal, ne expune în dubla - paradoxala, perpendiculara, fundamentala - noastră solemnă şi derizorie situaţie de făptură care ţine deopotrivă de lume şi de cer“…