Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Peregrinare prin Bugeac în Anul Centenar

Peregrinare prin Bugeac în Anul Centenar

Un articol de: Tiberiu N. Olariu - 16 Noi, 2018

Anul Centenar al Marii Uniri din 1918 constituie un moment de adânci semnificații istorice și reflecții spirituale pentru poporul român, atât pentru românii din țară, cât și pentru românii pe care istoria i-a condamnat să trăiască departe de vatra strămoșească. Acum câteva luni am avut privilegiul și bucuria de a parcurge un itinerar în ținuturile românilor din sudul Ucrainei, regiune cunoscută prin prisma manualelor de geografie istorică mai ales sub denumirea de Bugeac.

Într-un început de primăvară însorit am lăsat în urmă Odessa apucând pe drumul ce duce la Tiraspol. După ce am traversat cartierul Moldovanka, ce adăpostește o piață vestită încă de pe vremea țarinei Ecaterina a II-a, fondatoarea orașului de la țărmurile Mării Negre, în 15 km am făcut o oprire la Velikyi Dalnik. În pământurile acestui sat își dorm somnul de veci câteva sute de soldați români, pieriți pe câmpurile de bătălie în campania Armatei române pentru cucerirea Odessei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Soldații români nu mai au astăzi cruci la căpătâi, o singură cruce din piatră tronează în mijlocul unui câmp delimitat pe alocuri cu gard, mai degrabă fundație de gard. După un emoționant moment de recunoștință și aducere aminte, ne-am continuat drumul spre anticul polis Tyras, devenit apoi cetate veche a Țării Moldovei, Cetatea Albă, numită de turci Akkerman, ale cărei ziduri se păstrează și astăzi în fața zidurilor ridicate de sultanii otomani, ziduri care-și înălță fruntea semeț în fața limanului Nistrului coborâtor spre nemărginirile Pontului Euxin. În drum spre cetatea Sfântului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt ne confruntăm cu neajunsurile aduse de infrastructura rutieră deficitară, părând împietrită undeva la început de perioadă interbelică. Drumul spre orașul de astăzi, Bilhorod Dnestrovsky, ne poartă prin mijlocul nenumăratelor podgorii de vie aparținând companiei de vinificație Shabo. Cu greu poate cineva să-și găsească o cazare în acest oraș fără să posede minime cunoștințe de limbă rusă.

Pe lângă zidirea Cetății de la limanul Nistrului, Ștefan Voievod și-a înscris în cartea veșniciei numele ctitorind în aceste locuri Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae”, reclădită din temelii mai apoi de voievodul Vasile Lupu, după cum dă mărturie pisania ei. De aici a adus voievodul Alexandru cel Bun moaștele Sfântului Ioan cel Nou, martirizat la Cetatea Albă în anul 1330.

„Eu sunt român născut în România Mare!”

Ne-am continuat traseul pe linia Dunării, trecând prin Tatarbunar („fântâna tăta­rului”), epicentrul răscoalei provocate de forțele bolșevice, îndreptată împotriva adminis­trației românești. În piața din Tatar Bunar, am făcut popas în centrul localității străjuit de  monumentul care marchează evenimentele provocate de răs­coala din 1924. La câteva zeci de metri întâlnim un pâlc de români (moldoveni) cu care am intrat în dialog cu scopul de a ne indica un traseu cât mai ­scurt către următoarea noastră destinație: Mănăstirea „Schimbarea la Față”, situată pe malul lacului Sasic din localitatea Borisovka (Borisăuca). Intrăm în dialog cu târgoveții, mărtu­risindu-le că în Cetatea Albă n-am reușit să vorbim cu nimeni în limba română. „Vorbiți ru­sește?” „Nu! Vorbiți în moldo­venește, că vă înțelegem chiar dacă am venit de la București.”

„Apăi, pe aici sunt sate moldo­venești, dar în oraș nu prea trăiesc moldoveni. Majoritari sunt aici ucraineni, bulgari, ruși, ameste­cătură mare aici.”

„Mă bucur că v-am cunoscut și că am vorbit în limba română după 3 zile.”

„Dacă vreți să mergeți la mănăstire, mergeți în stânga. La mănăstire maica e tot moldo­vancă. Anghelina e bulgarcă. Părintele Ilie e rus. Stareța din mănăstire e româncă.”

Ajunși la Borisovca, în stația de autobuz, auzim din nou vorbindu-se în „limba vechilor cazanii”. Intrăm în dialog cu un bătrân cu lacrimi în ochi, care ne-a întrebat mustrător: „De ce ați venit atât de târziu să ne cercetați?” Rămas fără replică, ieșim din impas în momentul în care un sătean mai tânăr îi atrage atenția bătrânelului că este moldovean și nu român. Acesta replică într-un mod foarte prompt: „Lasă-mă, domnule, s-o spun pe aia dreaptă. Eu sunt român născut în România Mare!” M-au năpădit gândurile la auzul acestei veritabile mărturisiri de credință a fidelității față de țară. Va fi fost și omul acesta alături de bunicii și străbunicii noștri pe front? Au fost oare camarazi de arme, s-au aflat prinși între viață și moarte întrarmați cu credința în Dumnezeu și la adăpostul pământului din tranșee? Nu voi găsi prea curând răspunsul la astfel de frământări. Cel mai probabil bătrânelul nu a fost camarad cu strămoșii mei, dar cu certitudine a luptat și dânsul sub stema română, a fost și el între sutele de mii de eroi care au luptat și s-au jertfit pentru ca România Mare să rămână mare!
Tânărul ne povestește că „pe aici vine ASTRA de la Iași. Veneau când e ziua lui Eminescu, în fiecare vară. Aici se învață și limba română, moldovenească”.
„- Dar voi de unde sunteți?
- Din București.
- A fost un concert acum cu ­Ziua Unirii, cu Unirea Basarabiei cu România. Peste Dunăre cum treci?
- Este pod. La Ismail treci cu bacul la Tulcea, iar la Reni este pod.
- Sănătate să vă dea Dumnezeu și mulți ani înainte!”

Artă moldovenească

Ajungem la mănăstirea situată la 50 de metri distanță de malul lacului Sasic. Obștea este prezentă la slujba din biserică, prilej să arunc o privire amănunțită prin curtea mănăs­tirii. Lângă sfântul locaș este amenajat un cimitir ce adăpos­tește întru veșnicie relicvele a nenumărați nevoitori aflați de-a lungul timpului în aceste ți­nuturi. Mulți dintre ei vor fi fost martori la slujbele oficiate de Episcopul Dionisie Erhan, atunci când vlădica cobora în sudul eparhiei sale, din Reședința episcopală de la Ismail, fostă a Cetății Albe, fostă a Dunării de Jos și mai înainte a Mitropoliei Proilaviei. Biserica actuală a fost ctitorită în anul 1914 prin ostenelile localnicilor, din rândul cărora s-au remarcat contri­buțiile lui Petre Ochișor și ale lui Marin Sazanov. Biserica are două turle în formă de bulbi de ceapă aurite, fiind înveșmântată în mozaic pe peretele exterior,  care redă scena Schimbării la Față a Mântuitorului și imaginea Maicii Domnului, protectoare a lumii. În interior, preotul slujitor, părintele Ilie, alternează rostirea ecteniilor în limba slavonă cu cereri rostite în limba română.

Ne-am continuat drumul spre graniță trecând prin Dimitrovca (fost Dumitrești), un alt sat românesc, lucru evidențiat și de mesajul bannerului de la ieșirea din sat, care ne urează „Drum bun”. Drumul numai bun nu este, arătând mai degrabă asemenea unui carosabil bombardat de curând. În apropierea acestei localități, în perioada interbelică, aici a funcționat ­Schitul „Episcopul Justinian”, ­ctitorit de Episcopul Justinian Teculescu, având hramul „Naș­terea Maicii Domnului”, sfințit în 1925. Poposim în scurt timp la Cemașir, un sat preponderent românesc, unde ne-am oprit în jurul bustului poetului Pavel Boțu, fost președinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Un sătean curios intră cu noi în vorbă:
„- Ce mai face Ceaușescu? E tot așa greu cu mâncarea la voi? La noi e greu cu îmbrăcămintea, la voi e greu cu mâncarea.”

Puțin debusolați, urcăm o mică pantă până la biserica din Cemașir, păstorită și ea tot de un preot român, pe care din păcate nu l-am putut cunoaște, fiind plecat cu treburi la Chi­șinău. Ne-a făcut o prezentare detaliată a împrejurimilor epi­tropul bisericii, un vorbitor perfect de limbă română, fiu de învățători din sat.

Am plecat din Cemașir și după un drum de două ore de mers cu mașina am ajuns la Chilia. Intrăm în Biserica „Aco­peră­mântul Maicii Domnului”,  zugrăvită în albastru și cu urme de schele în exterior. Încercând să găsim un vorbitor de limbă română, l-am identificat rapid în persoana „doamnei de la lumânări”. Ne îndreptăm gră­biți pașii înspre o altă ctitorie din sudul Basarabiei, a domnitorului moldovean Vasile Lupu. Aici avem bucuria de a-l întâlni pe părintele Igor, vorbitor de limbă „moldove­nească”. Cucernicia sa slujește la biserica închinată Cuvioasei Parascheva, ctitorie voievodală semiîn­gro­pată în pământ, potrivit reglemen­tărilor de ordin arhitectural stabilite de Curtea Otomană pentru cons­truc­ția basilicilor creștine. Pășim cu sfială în această capodoperă a artei moldovenești de la jumă­tatea secolului al XVII-lea, care păstrează încrustată în zidul interior, pe partea stângă, pisania în original, cu stema Mol­do­vei, capul de bour cu stea ­între coarne și menționarea ­ctitorului „Io Vasile Voievod”. În exterior biserica este spri­jinită pe contra­forți, asemenea  ctitoriilor moldo­venești ale voievozilor de odinioară.

Continuăm drumul spre casă și ajungem la Ismail, port dunărean în care și-a avut reședința Mitropolitul Proila­viei, apoi Episcopul Dunării de Jos, între anii 1864-1878, iar în perioada interbelică Episcopul Cetății Albe. Orașul este înțesat de biserici, dintre care se re­marcă Mănăstirea Cetatea,  având două biserici: Mănăstirea „Sfântul Nicolae”, zidită de călugării de la Mănăstirea Caracalu din Muntele Athos la început de secol XVII, din care se mai păstrează astăzi doar ruinele, alături de ruinele celei de-a doua biserici, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ­ctitoria voievodului Constantin Brâncoveanu, închinată Bise­ricii Sfântului Mormânt de la Ierusalim. De mare ajutor în procurarea acestor informații ne-a fost părintele arhimandrit Alipie, român de neam, starețul Bisericii „Sfântul Nicolae”. Acesta a reușit să edifice, în ultimii ani, o biserică măreață, amintire a vremurilor de odi­nioară când mănăstirea avusese statut de ­stravropighie patriar­hală.