Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Reportaj Satul în care doar preotul mai ține vie speranța

Satul în care doar preotul mai ține vie speranța

Un articol de: Dumitru Manolache - 23 Apr, 2019

Una dintre cele mai profunde definiții ale satului am descoperit-o în aforismele poetului Costel Zăgan, și sună așa: „Acasă, adică în cer: în satul meu natal!” Cu ceva vreme în urmă, am vizitat localitatea Bărbuceanu, din comuna Butimanu, județul Dâmbovița, și am încercat să identificăm acolo acest „acasă” înălțător, inconfundabil, referențial și spiritualizat, care ne definește existențial pe mulți dintre noi. Am găsit însă un „acasă” uitat, tăcut, înfricoșat, rece, aproape străin, sărac și neputincios. Am găsit un sat împuținat, căzut ca un vultur rănit din cer, dar cu un preot ce ține vie speranța.

Un drum cu hârtoape, zdrențe fâlfâind în lăstărișul de pe marginea drumului, bidoane și sticle de plastic aruncate peste tot, o mlaștină acoperită de stuf, pe partea dreaptă, o baltă vineție pe stânga contrastează surprinzător cu casele arătoase ridicate pe malul înalt din față. Înaintând spre inima satului, te aștepți să descoperi ceva din acel „acasă” despre care vorbea poetul Zăgan. O muțenie stranie însă bântuie nălucind ulițele pus­tii ale satului aflat la numai 40 km de capitala României. Câteva case de o parte și de alta a drumului respiră din greu, în timp ce altele, cele mai multe, se topesc încet-încet, sufocate de bălării și pomi sălbăticiți, retrăgându-se resemnate în pământul din care au fost ridicate.

Preotul celor 15 familii

La Bărbuceanu nimeni aproape nu mai vorbește cu nimeni. Străbatem ulițele cu părintele paroh Adrian Alin Iosif, singurul om căruia i se mai deschide o poartă. Strigăm peste garduri, prin curți, unde credem că se află cineva, dar nu primim nici un răspuns. De undeva, vine totuși spre noi o femeie, dar, când o întrebăm despre sat, refuză să vorbească. Departe se aude o drujbă, iar dintr-o curte părăsită se ridică speriată o cucuvea. Totul pare o scenă dintr-un film suprarealist din care au fugit până și figuranții.

„În satul acesta mai trăiesc doar vreo 10-15 familii. Oamenii sunt bătrâni. Unii chiar foarte bătrâni. Aici nu există nici un fel de magazin, nu există biserică, drumul, mai ales când ninge sau plouă, este impracticabil, iar oamenii se descurcă foarte greu. Ei depind de copiii sau de nepoții care locuiesc la oraș și care vin o dată pe săptămână, sau o dată la două săptămâni, și le aduc pâine, alimente și medicamente. Multe case sunt părăsite. Dar cel mai grav lucru este faptul că ei nu au cu cine comunica. Sunt singurul care mai trec pe la ei, le sfințesc casele, îi împărtășesc din 40 în 40 de zile. Celor mai mulți însă nu le mai trece nimeni pragul. Sunt pur și simplu uitați. De doi ani, aici, nu mai vine nici măcar mașina cu pâine”, ne spune părintele.
Oamenii stau cu porțile încuiate. Sunt „îmbrăcați” parcă toți în tăcere și frică. Și asta pentru că unii dintre ei au fost înșelați cu așa-zisa metodă „Accidentul”. I s-a întâmplat mai întâi unei bătrâne bolnave, căreia i-au venit la poartă un bărbat și o femeie și i-au spus că băiatul ei din București a suferit un accident grav, se află pe masa de operație și trebuie neapărat bani pentru medici. I-au spus că sunt prietenii lui cei mai buni. Femeia i-a crezut și le-a dat 1.200 de lei, adică toți banii din casă, pentru a-și salva fiul. După ce a vorbit cu copilul de la oraș, a realizat însă că fusese înșelată.

Întâmplarea i-a speriat tare pe oameni. Părintele Iosif le-a vorbit despre eveniment în biserica din Decindea, unde oamenii vin la slujbe, atrăgându-le aten­ția asupra acestui mod de înșe­lăciune.

Speranțele mătușii Angela

Încercăm să stăm de vorbă cu cineva totuși, vrem să ajungem la casele arătoase de pe marginea lacului, dar nici acolo nu avem cu cine discuta, căci acum nu locuiește nimeni în ele. Sunt case de vacanță ale unor bucureșteni care vin la Bărbuceanu doar în concedii. Cândva, satul era viu. Și dacă ne întoarcem și mai mult în trecut, aflăm că numele lui derivă de la Barbu, un fost mare proprietar de pământuri. Descoperirile arheologice din zonă, unele rare chiar în Europa, probează o continuitate neîntreruptă de locuire din paleoliticul superior. Butimanu, satul reșe­dință de comună, l-a dat pe mareșalul Constantin Prezan, unul dintre marii eroi ai Primului Război Mondial. Astăzi, din acest „acasă” construit cu atâta jertfă și dăruire au mai rămas doar părăsirea, muțenia și teama.

Ajungem într-un capăt al satului. Vântul rece ne biciuie obrajii. Aici, în sfârșit, cineva vorbește cu noi. Mătușa Angela Ioniță, o femei de 72 de ani, vine la poartă pentru că l-a văzut pe părintele. Trăiește aici singură. Are un băiat după gratii, pe care îl așteaptă să vină anul acesta, și un altul în Germania, care nu a mai trecut pe acasă nici când i-a murit tatăl.

„Satul nostru este pe cale de dispariție. Nu știu ce se va întâmpla. Nimeni nu se mai interesează de el. Suntem ai nimănui, cu totul vraiște. Mai avem noroc cu părintele nostru, care s-a implicat mult de tot, fiind interesat și de biserica veche de la Decindea, unde mai mergem și noi, dar și de cei care mai trăim aici. Îi sprijină pe cei nevoiași, sărindu-le în ajutor ori de câte ori este chemat. Eu mai am o vecină, dar și ea vrea să plece. Am lucrat la un combinat în Mogo­șoaia, care s-a demolat. Soțul mi-a murit în decembrie anul trecut. Avea 73 de ani. Acum nu mai avem nimic în sat. Mie îmi aduce ce îmi trebuie o vecină care are un magazin la Buftea. Eu cred că dacă vine băiatul din închisoare, pentru mine va fi bine. Mai am și un nepot căsătorit, care și el va trage tot aici. De aceea, eu am speranțe. Și poate vor mai veni și alții. Când m-am căsătorit și am venit aici din Crevedia, în urmă cu peste 30 de ani, în sat erau sute de vaci. Acum nu mai este nici una. Deși locuiesc la margine, pe mine m-a ferit Dumnezeu de alte necazuri. Am avut un accident cerebral și am fost ca și dusă pe lumea cealaltă. Am fost paralizată pe toată partea stângă. În noaptea aceea, la ora 24:00, am simțit peste mine, ca un proiector, o lumină albastră, pală. Eu credeam că au luat foc de la aragaz hârtiile de pe perete. Am încercat să mă ridic, dar am constatat că mâna stângă și piciorul stâng nu mă mai ascultau. Soțul era și el paralizat. Am reușit totuși să mă dau jos din pat și, până dimi­neața, Dumnezeu m-a făcut așa cum mă vedeți acum: sănătoasă. Am avut și noi patru vaci, doi cai și căruță. Acuma mai am doi câini și niște curci. Dar căruța o mai țin. Poate vin vremuri mai bune”, ne spune femeia.

Ne întoarcem pe același drum spre șoseaua de la Butimanu, lăsând în urmă satul Bărbuceanu, căzut ca un vultur rănit din cer, cu propriul „acasă” tăcut, înfrico­șat, rece, aproape străin, sărac și neputincios. Un sat românesc din proximitatea Capitalei, care își trăiește prezentul, și el căzut „din zariștea cosmică”, despre care vorbea cândva Lucian Blaga. Doar părintele Iosif și mătușa Angela mai poartă, ca o cruce spre cer, speranța supraviețuirii așezării.