Când ne ducem crucea, să purtăm cu noi și Învierea

Sfânta Cruce rămâne peste veacuri cel mai scurt rezumat al credinţei creştine, precum şi expresia cea mai concisă a moralei creştine. Ea este, totodată, aşa cum scria părintele Constantin Galeriu, simbolul „misterului inepuizabil al credinței în întruparea Domnului, în pătimirea și moartea prin răstignire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, care a suferit din iubire nemărginită pentru oameni.

Evanghelia Duminicii a 3-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci) începe făcând referire mai întâi la voinţa noastră: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). A-L urma pe Hristos presupune, aşadar, o asumare personală. Pentru cei mai mulţi creştini, a-şi lua crucea înseamnă doar suferinţă, chiar dacă astăzi noi ar trebui să secerăm întru bucurie ceea ce Hristos a semănat întru durere. Însă, ca să ajungem la Înviere trebuie, iată, să trecem prin cruce. Dacă tâlharul cel bun e primul om care intră în rai cu Hristos, poate că se datorează nu numai uimitoarei sale mărturisiri, ci şi faptului că a suferit împreună cu Hristos. Una e să suferi la picioarele crucii, alta e să fii acolo sus, răstignit. Una este ideea crucii, alta e realitatea ei. Dar astăzi, în mileniul al treilea, ce mai reprezintă crucea? Ce mai înseamnă pentru noi suferinţa, mai ales într-o lume aparent inertă la ispășirea păcatelor?

Atunci când suferim, când cu adevărat suferim, ne vine să strigăm către Bunul Dumnezeu: „Încearcă, Doamne, să te pui în pielea noastră de muritori!”  (C.S. Lewis, „De ce, Doamne?”). E cumplit de greu să vezi limpede având în ochi lacrimile sufe­rinței! Numai că știm prea bine că Dumnezeu tocmai asta a făcut: S-a pus în pielea noastră. Când încerci să descrii suferința, evident că nu-i diminuezi limitele, dar te străduieşti să pătrunzi în tainele acesteia înţelegând că atunci când ne închinăm Crucii, ne închinăm unui Dumnezeu dispus să preia tragicul vieţii noastre. Mântuitorul Hristos moare pe cruce pentru răscumpărarea noastră din păcat și pentru a sădi, într-o lume sfâ­șiată de ură, porunca iubirii (consfințită prin jertfa Sa). Mântuitorul nu a suferit doar în locul nostru, ci a suferit pentru noi. De aceea, crucea trebuie asumată de fiecare dintre noi. Rănile noastre pot fi vindecate de Hristos, care ştie din experiența proprie cât de grea poate fi suferința. Biruinţa lui Hristos asupra morţii este o realitate fizică, nu doar spirituală. Dintotdeauna, sfinții noştri părinţi au ştiut asta. ­Fiecare dintre ei şi-a trăit nepu­tințele şi slăbiciunile, dar toţi au știut să le pună pe Altarul biruitoarei Cruci, în rugăciune, îna­intea lui Dumnezeu, ca jertfă. „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”  (Galateni 2, 20).

O credinţă a curajului

Bătrânul athonit Porfirie exprima foarte frumos ideea că „viaţa fără Hristos nu este viaţă”. Dacă nu-L vedem pe Hristos în toate faptele şi gândurile noastre, trăim fără Hristos. Domnul răstignit pe cruce nu este un Dumnezeu al morţilor, ci al celor vii. „Slava lui Dumnezeu este omul viu”, spune Sfântul Irineu al Lyonului, care nu înlătură din ecuaţia vieţii mucenicia pe care o vede ca pe-o naştere. Din Sfânta Scriptură înţelegem raporturile noastre cu viaţa, nu cu moartea cea care a fost altoită prin Cruce, devenind parte a vieţii care naşte viaţa. Dincolo de cruce se văd zorii dimineţii veşniciei noastre. Acolo e biruinţa. Aşadar, atunci când (ne) purtăm crucea, purtăm cu noi și Învierea.

Suntem încredinţaţi că „Dumnezeu este iubire”. Iar crucificarea iubirii nu a însemnat nicidecum moartea, ci învierea ei. A vorbi despre cruce ca despre moarte înseamnă incapacitatea de a vedea dincolo de aceasta, rămânând fie încremeniţi de frică în Ghetsimaniul vieţii noastre, fie înspăimântaţi pe Golgota. Mântuitorul ştia cu siguranță că-L aștepta o moarte dureroasă. A văzut asta având ochii înlăcri­mați cu sângele durerii, din inima ascultării iubitoare: „Fie voia Ta!”. Însă Hristos a semănat cu iubire divină o credinţă a curajului. Peste tot în Scriptura Noului Testament regăsim îndemnuri de genul: „Îndrăzneşte, fiule...!”  sau „Îndrăzneşte, fiică...”. De aceea, pentru ca mântuirea să nu rămână un simplu concept, trebuie „însoţită de o manifestare prin fapte“. Omul, aşa cum spunea părintele Teofil Părăian, creşte în ceea ce porneşte, adică în ceea ce îşi asumă şi în ceea ce se angajează: „Cine vrea să progreseze în post trebuie mai întâi să postească; cine va vrea să progreseze în rugăciune trebuie să se roage; cineva care va vrea să progreseze în fapte bune trebuie să facă fapte bune (...) O credinţă neangajată nu-i credinţă, nu-i mântuitoare”. De aceea, învierea nu există doar ca aşteptare, ci ea devine experienţă de trăire întemeiată pe Taina Crucii. Moartea e desfiinţată prin moartea însăşi („Cu moartea pre moarte călcând”), iar omului îi este oferită posibilitatea de a reveni în comuniune cu Dumnezeu şi de a afla viaţa cea adevărată.

Iubirea, punctul de întâlnire între divin şi uman

Îngrijorarea omului privind neputinţa asumării crucii, sub dezarmantul pretext „nu se poate, e peste puterile mele”, atrage după sine nerezolvarea unui exerciţiu de compătimire. Crucea, care vine din înaltul cerului şi coboară în adâncurile pământului, poate fi deopotrivă amețitoare şi abisală pentru unii. Aceste perspective pot fi descurajante fără o credinţă puternică şi fără o rugăciune stăruitoare ale cărei limite n-ar trebui considerate ca propria noastră măsură, evident neputincioasă, ci ca raportare la Bunul Dumnezeu: „Nu voia mea, ci voia Ta să se facă, Doamne!”. Cine nu poate înțelege acest lucru va deznădăjdui de orice lovitură mai grea sau mai uşoară primită în viață şi anevoie va putea vedea dincolo de Golgota.

Un martir într-o închisoare, din cauza frigului, a foamei şi a chinurilor de tot felul, intrase în stare de apatie şi nu se mai putea ruga. A zgâriat însă pe zidul din faţa ochilor o cruciuliţă şi s-a uitat aşa îndelung la ea... Nu a fost aceasta, oare, o rugăciune îndu­io­șă­toare? Eroismul acesta în faţa aparent biruitoarei stăpâniri a morţii întruchipează expresia totală a iubirii faţă de Dumnezeu. Dacă nu L-ar privi pe Hristos, omul ar intra în deznădejde printre greutăţile vieţii.

În aceeaşi Evanghelie a Duminicii a 3-a din Postul Mare se aminteşte la un moment dat şi de ruşine: „Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri”. Dacă poate fi crucea semn de rușine, atunci e pentru rușinea noastră, a întregii umanități, şi nu a Domnului. Să nu uităm că singurul „cadou” cu care Hristos S-a înălțat dintre noi la ceruri a constat în semnele cuielor şi ale torturii de la răstignirea Sa pe cruce. Deci, ca punct de întâlnire între divin şi uman, crucea este o contrapondere uimitoare între josnicia omului şi măreţia iubirii lui Dumnezeu. Mântuitorul Hristos a murit înălțat spre cer, dar cu privirea şi brațele deschise spre noi, spre lume, arătând că Se aduce jertfă din iubire pentru noi, cărora ne transmite divinul îndemn şi posibilitatea de a fi asemenea lui Dumnezeu. Iar punctul de întâlnire între divin şi uman este iubirea, căci, da, prin Sfânta Cruce este revelată iubirea divină: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”  (Ioan 3, 16).