Modelele paideice astăzi

În tranziţia de la o lume a secolului XX, adânc modelată de paradigma statelor naţionale (venind din secolul XIX), la lumea globalizată a secolului XXI, şi, politic, vorbind, supranaţională, e dificil să identificăm, cu un grad acceptabil de certitudine, modelele paideice necesare. Nu credem, pe de altă parte, că poate exista un sistem pedagogic, o pedagogie a modelelor, în afara unui proiect de ţară sau a unui proiect de lume, în siajul cărora să se dezvolte un proiect personal de viaţă.

Succint prezentat, proiectul de ţară vi­zează un minim de pre­vizibilitate în pri­vinţa devenirii unui stat, a unei ţări, care să facă posibilă an­ga­ja­rea fiecărei persoane pe un drum al împlinirii proprii. Proiectul de lume este apanajul geniilor umanităţii, al puţinilor oameni aleşi, capabili să  creeze, cum spunea Mihai Eminescu (în Epigonii), „o altă lume pe-astă lume de noroi“. Nu sunt prea mulţi cei care-şi identifică un mo­del de viaţă în proiectele de lume ale marilor spirite ale u­ma­nităţii, iar asta, din pricina pra­gului cultural (spiritual) ri­di­cat pe care l-ar presupune în­ţe­legerea operelor şi faptelor lor.

Modelul de urmat nu se for­mulează ca o problemă vitală decât pentru oamenii care, liberi fiind să se autoconstruiască, îşi creează imaginea devenirii pro­prii, una care nu se poate închega decât în conexiune cu imaginea contextului ţării şi al lumii în care s-ar putea des­fă­şura viaţa personală.

Într-o lume (sau într-o ţară) care nu oferă prea multor inşi o viaţă lipsită de asuprirea grijilor materiale, omul dominat sau sufocat de instinctul de conser­vare nu urmează vreun model, el urmăreşte doar subzistenţa sau un anume tip de confort, oricât de rudimentar ar fi acesta. Lipsa de libertate nu-l supără pe prizonierul instinc­tu­lui de supravieţuire. Libertatea îl bucură doar pe omul capabil de creaţie, nu şi pe omul ma­sificat, cel care domină planeta azi. Pentru cel din urmă, li­ber­tatea de a alege un model implică riscurile lipsei de ocro­tire, adică disconfortul. Până la urmă, a nu căuta vreun model, pentru un asemenea om, nu înseamnă a nu avea unul, chiar dacă acesta e doar consecinţa unei înregimentări mecanice în datul existenţei. 

Instinctul gregar, specific societăţilor totalitare – iar noi abia am ieşit dintr-una! –, re­naşte uimitor în lumea glo­ba­listă a secolului XXI, intens susţinută de internet, de media, de industria de consum şi de pa­radigmele inspirate de modelele hedoniste ale vieţii sociale. Iar ofertele hedoniste ale lumii globalizate par să facă mult mai dificilă selectarea unui model de sens contrar, de exemplu, a unuia din paradigma condui­te­lor eroice şi/sau spirituale, in­trate în panteonul umanităţii nu doar pentru faptele, operele re­zultate, ci şi prin legendele şi mi­turile culturale constituite în le­gă­tură cu persoanele care le-au întrupat. 

Oamenii mari, capital simbolic care stimulează împliniri

Oamenii legendari, capabili să producă emulaţie, reprezintă şi ceea ce inteligenţa mitică (putem să-i spunem şi in­conştientul colectiv, între­buin­ţând termenii lui C. G. Jung) a reţinut şi a proiectat asupra lor, în conformitate cu idealurile morale, sociale şi spirituale ale comunităţilor istorice. Modelele paideice pe care le inspiră le­gen­dele sau miturile marilor oa­meni sunt realităţi infuzate de proiecţiile voinţei de progres spi­ritual ale celor puţini, cei cu inimile însetate de desăvârşire. Comu­nităţile care-i omolo­ghea­ză pe marii oameni fac acest lucru pentru că îşi identifică în ei, în faptele şi măreţia lor, nu doar idealurile, ci şi un capital simbolic în măsură să stimuleze împlinirile şi să îndulcească gustul neîmplinirilor. Acesta ar fi şi motivul pentru care am putea vorbi despre forţa pe care o au legendele şi miturile cultu­rale în generarea modelelor paideice, mai curând decât de puterea de exemplu, nemediată, pe care o manifestă per­so­na­lităţile prin ele însele. Desigur că şi ele influenţează, în mod direct, grupuri sau persoane, în cele mai fericite cazuri, dar chiar şi atunci personalităţile res­pec­tive sunt precedate şi însoţite de aura lor legendară. 

Istoria ne arată că nu toate epocile se caracterizează prin aceeaşi sete de modele. Unele par mai puternic marcate de căutarea unor modele paideice, altele, mai puţin. În intervalele istorice dramatice (război, criză economică, criză socială, criză morală etc.) sau în cele de tranziţie, intens dramatizate (de la comunism la post-comunism, de la o lume a naţiunilor la alta a statului supranaţional – si­tuaţia noastră de astăzi!), ne­voia de modele şi înţelegerea modelelor par să devină chestiuni oţioase.

În contextul ţării noastre, putem afirma, cred, fără a exa­gera, că traversăm o perioadă de timp în care nevoia de modele nu mai pare atât de stringentă. Un timp în care s-au împuţinat şi oamenii care să trăiască lipsa de modele ca pe o lipsă esen­ţială, din simplul motiv că ţara s-a golit prin plecările masive în afara graniţelor.

Românii, nişte orfani numai buni de înfiat

Nu ştiu cât se simt de vinovaţi cei rămaşi în ţară pentru plecarea celorlalţi, per­sonal, mă simt vinovată ori de câte ori aud că unul sau altul dintre foştii mei studenţi a plecat definitiv din ţară. Şi ştiu că mulţi dintre tinerii care pleacă o fac pentru că proiectul lor de viaţă nu se poate împlini, aici, în lipsa unui proiect de ţară. Cei tineri şi foarte tineri nu au încă puterea să-şi ajusteze proiectele personale la exi­genţele unui proiect de ţară, mai ales când acesta din urmă li se pare vag perceptibil sau incom­pre­hensibil. Nu toţi tinerii, nu toţi românii şi nu toţi oamenii au curajul necesar, curajul eroic derivat din îndrăgirea sorţii (amor fati), ca să-şi poată subor­dona planul de împlinire per­sonală unui plan al binelui ge­neral. Şi mai puţini sunt aceia care să-şi facă din proiectul de ţară propriul lor proiect de viaţă. Până când nu se va înmulţi numărul celor puţini capabili de acest lucru, ţara rămâne, pentru mulţi români – tineri şi mai puţin tineri –, fie o noţiune pentru mult timp neprecizată, fie o durere sau doar o supărare neînţeleasă.

Pe de altă parte, trebuie să o spunem: nici ţara nu pare îngrijorată că-i pierde pe ai săi. De ani de zile vedem cum mii de români pleacă din ţară oriunde văd cu ochii, ca nişte orfani numai buni de înfiat. Ţara nu are nici ochi să-şi vadă pribegii, darmite lacrimi ca să-i plângă. Dar lacrimile neplânse, se ştie, produc, într-ascuns, în corpul spiritual al ţării, răni mari, în timp covârşitoare. Noi, cei care nu-i putem opri să plece, noi nu ne mai putem înşela: ceva extrem de important ne lipseşte şi nouă, celor care rămânem acasă, de aceea suntem atât de uşor de părăsit.

Copiii care-şi lasă părinţii şi ţara pot face asta cu atâta uşurinţă pentru că ceva a lipsit de la temeliile vieţii şi formării lor. Ceva asemănător unui ideal supraindividual, cu care idealul personal să se conjuge armonios, dacă nu să se contopească. So­cie­tatea comunistă anterioară, totalitară fiind, nu a favorizat ne­cesara dezvoltare morală, afec­tivă şi spirituală, care să sti­mu­leze fireştile legă­turi dintre destinele personale şi destinul colectiv al unei etnii. În perioada co­mu­nistă, pa­trio­tis­mul şi na­ţionalismul nu erau decât nişte uriaşe vorbe goale, slogane sub coviltirul cărora au înflorit cele mai teribile forme ale in­di­vi­du­a­lis­­mului şi ego­cen­trismului. Iar cu copiii gene­raţiilor trăitoare în comunism s-a întâmplat, în anii ce-au urmat după â90, după cum scrie în Biblie: „Părinţii au mâncat agu­ridă, iar copiilor li s-au strepezit dinţii“. Rădăcinile com­por­ta­men­tului nostru de azi, ca so­cietate şi ca popor, se află în trecutul pustiitor al comunis­mului mincinos şi ateu, în care lupta pentru supravieţuire era nu de puţine ori singura formă de luptă cunoscută pentru cei mai mulţi. Excepţie fac martirii şi eroii luptei anticomuniste, ale căror fapte legendare au produs şi produc încă puţină emulaţie. Lupta pentru supravieţuire a celor mai mulţi dintre noi, ca şi lupta pentru o viaţă materială mai bună – idealul de astăzi al multor români din ţară sau din afara ei! – , nu produce eroi şi nu insuflă legende sau mituri, nici modelele paideice necesare ieşirii din criza morală şi spiri­tuală pe care o traversăm.