Tăcerea, cămara împreună viețuirii cu Dumnezeu

Tăcerea arată măreția, puterea și iubirea lui Dumnezeu, Care mereu ne iubește și lucrează în tăcere, spre binele nostru. El până acum lucrează, zice Mântuitorul (Ioan 5, 17), vindecă, mângâie, alină și tămăduiește rănile păcatelor și orgoliilor noastre, ascunzându-Se tainic în lucrările Sale, izvorâte din iubire, lucrare cu putere, învăluite în smerenie, delicatețe și multă gingășie.

Dumnezeu Se ascunde spre a Se lăsa căutat. Vrea să fie găsit și iubit, așa cum părinții se ascund în joacă de copiii lor, pentru ca aceștia căutându-i să-și adâncească iubirea față de ei prin efortul și emoția căutării. Dumnezeu este paradoxal, mereu ascuns și mereu descoperit. Este iubire și vrea cu dor să fie iubit, pentru a Se dărui la rându-I și a face fericit pe cel Care-L descoperă și-L iubește. Această căutare și aflare a lui Dumnezeu reprezintă lucrarea tainică a omului, oprirea din iureșul vieții, după cuvântul psalmistului: „Opriți-vă și cunoașteți că eu sunt Dumnezeu” (Ps. 45, 10).

Toți Sfinții Părinți ai Bisericii, iubitori de Hristos, laudă tăcerea pentru că ea reprezintă pridvorul, cămara în care stăm de vorbă cu Dumnezeu. Îl găsim, Îi vorbim și mai ales Îl ascultăm. Părinții numesc tăcerea „limba veacului ce va să fie”, în sensul că în lumea tăcerilor cerești nu este nevoie de sunetul fizic al cuvintelor, ci doar de transmiterea duhovnicească a informațiilor mântuitoare. Aici, pe pământ, ne străduim ca prin tăcere și rugăciune să ne îmbrăcăm în har, să încărcăm cu tăcere dumnezeiască, cu adevăr și de har dumnezeiesc, cuvintele noastre, spre a mărturisi dumnezeirea lui Iisus, a vesti Evanghelia mântuirii Sale oferită nouă.

Întâlnirea dintre Mântuitorul Iisus Hristos și marele preot care-L acuză: „Nu răspunzi nimic la ceea ce mărturisesc aceștia împotriva Ta? Dar Iisus tăcea” (Matei 26, 62-63), Sfântul Ioan Gură de Aur o vede ca pe o dublă mărturisire: „Hristos Și-a arătat firea omenească prin apărarea Sa și prin rugăciunea Sa (din Ghetsimani). Dar își arată dumnezeirea prin tăcerea Sa”.

Așadar, Hristos nu răspunde acuzelor nedrepte, ci mărtu­risește adevărul (Ioan 18, 21-22). Nu se coboară la nivelul josniciei acuzelor mincinoase, ci le pri­mește cu liniște și pace sufletească, așa cum ne-a poruncit și nouă să facem. El știe că face o lucrare dumnezeiască. Lucrarea Tatălui Său (și a Sa ca Dumnezeu-Om) Care L-a trimis. Astfel cum soarele dă lumina sa celor buni și celor răi, celor care binecuvântează și celor care blestemă, așa face și El. Ca Om, apără mereu adevărul dumnezeiesc, zicând cu blândă mustrare slugii arhiereului care L-a pălmuit: „Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18, 23), iar ca Dumnezeu petrece în tăcerile cerești. Așadar, tăcerea este o virtute, o stare duhovnicească de comu­niune permanentă cu Dumnezeu, care naște alte virtuți.

Sfântul Isac Sirul spune că tăcerea poate fi practicată din trei motive:

1. Din dorința de a fi lăudat și apreciat de oameni;

2. Din dorința fierbinte de a practica virtutea;

3. Din dorința de a practica o convorbire lăuntrică cu Dumnezeu, spre care sufletul este mereu atras.

Trecând peste întâiul motiv, care este o neputință, o patimă, o slăbiciune a firii, o modalitate non-sens de a practica tăcerea, ne oprim asupra celorlalte două. Dorința fierbinte de a practica virtutea este necesară pentru că tăcerea se învață, se deprinde, întocmai ca vorbirea.

La școala lui Pitagora (cel puțin primii doi ani), discipolii deprindeau tăcerea și ascultarea, așa cum în alte școli se învăța retorica (arta frumoasei vorbiri). De aceea este necesară deprinderea tăcerii (cel puțin periodic), așa cum fac unii călugări în mănăstiri, care nu vorbesc prima săptămână din post, sau chiar mai mult, pentru a se putea adânci în rugăciune și meditație. Sfântul Părinte Dumitru Mărturisitorul și Teologul spune că „persoana umană se comunică și prin vorbire, dar și prin tăcere”.

Tăcerea este o stare interioară

Tăcerea nu înseamnă doar a nu vorbi, ci este o stare interioară, o tăcere a minții, o tăcere a inimii, o tăcere a duhului. ­Părintele Dan Popovici a scris o carte mult folositoare, intitulată Marea Tăcere, în care analizează multiple aspecte ale virtuții tăcerii. Despre tăcerea din cer, citându-l pe Sfântul Ioan de Tobolsk, scrie: „Această tăcere arată lumea lăuntrică sau liniștea sufletească a celor ce împlinesc aici, pe pământ, voia lui Dumnezeu, așa cum o împlinesc locuitorii cerești, de aceea cei ce împlinesc întru totul voia lui Dumnezeu pe pământ, trăiesc ca în cer”.

Tăcerea este o modalitate de a păstra legătura cu cerul. Noi cunoaștem atâtea exemple de oameni sfinți care prin tăcere au sporit în cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu. Mântuitorul Iisus Hristos, fiind Însuși Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat, S-a păstrat într-un anonimat 30 de ani. Înaintea propovăduirii a păstrat tăcere timp de 40 de zile în pustia Qarantaniei, un imbold pentru noi. După Botez, El a petrecut în desăvârșită tăcere, în post, rugăciune și contemplație. Sfântul Ioan Botezătorul, timp de 30 de ani, a trăit în tăcere și ascultare de Dumnezeu în pustie, apoi a ieșit la predică în vadul Iordanului, chemând popoarele la pocăință și pregătindu-le să-L primească pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Sfântul Părinte Cleopa îmi povestea acum 30 de ani (întâmplarea este relatată în viața sa, scrisă de Părintele Ioanichie Bălan și în cartea Mitropolitului Antonie Plămădeală, „Tradiție și libertate”), cum starețul Ioanichie Moroi i-a dat ascultare ca în timp ce păzește oile mănăstirii să nu vorbească deloc, ci în tăcere să practice rugăciunea lui Iisus, timp de 10 ani. Această tăcere, dublată de neîncetata rugăciune, de deasa chemare a Numelui lui Iisus, l-a ajutat să-și curețe mintea și inima, sufletul și trupul, să se lumineze și desăvârșească. În obște însă a stârnit nedumeriri. Majoritatea părinților și fraților îl numeau „prostul de la oi”, „mutul” care nu scoate o vorbă. Fiind numit mai târziu ca locțiitor de stareț, la început „mutul” a dovedit că știe să vorbească aşa cum n-a mai vorbit nimeni în istoria Sihăstriei și a Moldovei. Ore întregi rostea predici duhov­nicești, în care cita aproape toată Sfânta Scriptură, Sfinții Părinți, Rânduielile Monahale ale Sfântului Vasile cel Mare, Catehezele despre viața de obște ale Sfântului Teodor Studitul și Scara Sfântului Ioan Scărarul… Măsurile duhov­nicești, luminarea dumnezeiască și sfințenia la care a ajuns Sfântul Părinte Cleopa ne sunt cunoscute.

Poate cel mai minunat exemplu de tăcere este cel al Maicii Domnului. Ea învață de pruncă tăcerea și rugăciunea contemplativă în Sfânta Sfintelor, fiind inițiată, potrivit Sfântului Grigorie Palama, în tainele vieții contemplative de Sfântul Arhanghel Gavriil, ocrotitorul său ceresc.

Ea păstrează tăcerea și rugăciune contemplativă toată viața. În Templu, în casa lui Iosif, în urma Mântuitorului Hristos și la picioarele Crucii ea tace mereu, primește și păstrează cuvintele lui Dumnezeu în inima ei (Luca 2, 51), devine astfel Împărăteasa rugăciunii și rugăciunea întrupată (Imnul Acatist - Rugul Aprins), mijlocitoarea mântuirii noastre (Tropar glas 3).

Prin tăcere scăpăm de ispita de a răni cu cuvântul

Prin tăcere se păstrează smerenia, pacea și bucuria duhovnicească. Prin tăcere scăpăm de ispita de a răni cu cuvântul, pe noi și pe alții. Expresia lui Albert Camus „Un om este mai mult om prin lucrurile pe care le tace, decât prin cele pe care le zice”  nu este decât exprimarea modernă a vechilor cuvinte folosite de Biserică de-a lungul veacurilor.

Toate aceste cuvinte ale sfinților ne arată folosul și binefacerile tăcerii. Cea mai frumoasă tăcere rămâne tăcerea lui Dumnezeu. Ea este plină, vie, fericită, ne risipește frica, singurătatea, vindecă rănile și durerile păcatelor. Prin tăcerea Sa, Dumnezeu ne învață cine este El și cine suntem noi, cum să comunicăm cu El, cum să fim în comuniune cu El, într-o fericită tăcere.

Sfârșim aceste gânduri despre tăcere, cămara trăirii noastre cu Dum­nezeu, prin cuvintele Sfin­ților Părinți Calist și Ignatie, tâlcuite de Sfântul Părinte Dumitru Teologul:

„Mai întâi să ne silim să tăcem; apoi din tăcere se naşte în noi ceva care ne conduce spre tăcere. Deie-ţi Dumnezeu să simţi ceva ce se naşte din tăcere. De vei începe să vieţuieşti astfel, o lumină îţi va răsări ţie din aceasta” (Calist și Ignatie, în Filocalia 8). Iar Sfântul Părinte Dumitru tâlcuiește: „În tăcere adâncul nostru e lucrător. Când vorbim, e împiedicat să lucreze. În tăcere el se întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere privirea spre bogăţia şi viaţa lui; se întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc care e dincolo de el şi din întâlnirea aceasta se naşte o cunoştinţă pe care nu o poate şti decât el şi cei cărora le-o comunică sau, mai bine zis, cărora le-o comunică nu atât prin cuvinte, cât prin felul cum arată şi cum se comportă. În tăcere te întâlneşti cu ceva care te duce iarăşi la tăcere. Tăcerea prinde mai bine taina ce se petrece în întâlnirea noastră cu infinitatea ce iradiază din Dumnezeu Cel personal. Când începe limba să o exprime, pierdem trăirea deplină a acestei taine de o bogăţie indefinită, începem să rupem părţi din ea, care toate la un loc nu pot reda indefinitul. În tăcere eşti oarecum în mijlocul ei, identificat cu ea; prin grăire te detaşezi, te depărtezi de ea; în cuvinte prinzi numai fâşii din ea, nu mai trăieşti întregul şi întregul acesta nu poate fi combinat din fâşii, pentru că infinitul nu se poate realiza din combinarea părţilor limitate. Desigur, nu e vorba de tăcerea diplomatică, ci de tăcerea care e semnul scufundării în infinitul dumnezeiesc prin adâncul inimii. Prin tăcere ne ridicăm în planul infinitului şi al indefinitului, trăit în mod deplin”.