Catedralele Ortodoxiei Româneşti: Tulcea

Tulcea este una din eparhiile nou-înfiinţate în Patriarhia Română, jurisdicţie canonică care îşi are trecutul legat de Episcopia Dunării de Jos, iar mai apoi de Arhiepiscopia Tomisului. După 2005, noua eparhie a primit o biserică cu rol de catedrală, de unde chiriarhul să slujească poporului dat în păstorire. Eparhia Tulcii are o catedrală cu un trecut relativ mic, dar strâns legat de afirmarea adevărului de credinţă şi de neam al poporului român locuitor în ţinuturile Dobrogei. Lăcaşul eparhial îşi are începuturile în încercările românilor din localitatea Beştepe (25 km est de Tulcea), de la mijlocul sec. al XIX-lea, mutaţi în orăşelul Tulcea, de a-şi construi o biserică de lemn. Toate acestea se petreceau în vremea stăpânirii otomane, atunci când creştinii erau sub ascultarea directă a patriarhului de la Constantinopol şi sub interdicţiile regimului social de sorginte islamică. Totuşi comunitatea românească îşi putea ţine o biserică în care slujea preotul Dimitrie Luca, de origine din Transilvania. La 1862, românii originari din Beştepe se hotărăsc să ridice o biserică de piatră, cu hramul "Sfântul Ierarh Nicolae", actul de fundaţie fiind aşezat de mitropolitul Dionisie al Durostorului. Noul lăcaş a fost zidit până în 1865, în apropierea celei vechi, în formă de cruce, cu o turlă pe naos şi două pe pronaos cu rol de clopotniţe. Lăcaşul nu a fost finalizat, rămânând netencuită, neînvelită la acoperiş şi nesfinţită. Nu este exclus ca autorităţile otomane să fi interzis, pe un termen nedefinit, finalizarea acestui lăcaş, mai ales din cauza masivităţii sale. Totuşi, la 1867, biserica a fost vizitată de principele Carol I al României, în drumul său către Constantinopol şi în urma invitaţiei făcute de mateşatiful Dobrogei, Ismail Paşa. Cu această ocazie monarhul român a făcut o donaţie de vase sfinte şi în bani. Situaţia bisericii se va complica odată cu apariţia schismei bisericeşti bulgare din 1872 faţă de Patriarhia de Constantinopol. În încercarea de preluare a bisericii în jurisdicţie de către noua ierarhie bulgară, românii se revoltă, în consecinţă autorităţile otomane sigilând uşile lăcaşului. Situaţia s-a permanentizat până la Războiul de Independenţă. În contextul în care trupele româno-ruse înregistrau victorii împotriva otomanilor, la 8 noiembrie 1877, mitropolitul grec Nichifor, susţinut de comunitatea românească, recurge la un gest temerar: rupe sigiliul pus de autorităţile otomane şi mută antimisul, alături de celelalte odoare, din vechea biserică în cea nouă, însă fără să o sfinţească. Imediat, membrii comunităţii româneşti demolează vechea biserică. Gestul a pus pe jar comunitatea bulgară, care a sesizat autorităţile ţariste, care la vremea aceea stăpâneau Dobrogea. Mitropolitul grec a fost ameninţat cu deportarea în Siberia, însă deoarece era susţinut de comunitatea românească, atunci autorităţile ruseşti au luat act de situaţia creată. Astfel, bătrânul preot Dimitrie Luca, ajutat de epitropii Vasile Nedelcu Gâscă, Manolache Sandu şi maestrul Gheorghe Livdidi, reuşea să redea biserica spre slujire comunităţii româneşti în limba strămoşească. După 1878, anul în care Dobrogea revine la Patria-mamă, mai mulţi demnitari de la Bucureşti vizitează lăcaşul, convinşi fiind că este nevoie de finalizarea şi înveşmântarea Bisericii "Sfântul Nicolae" din Tulcea. Cu un ajutor de 10.000 din partea statului, biserica este învelită şi tencuită în exterior. De asemenea, sunt confecţionate părţile principale ale mobilierului. La 1880, biserica ajunge în întreţinerea statului. Între 1897 şi 1900, cu un sprijin financiar guvernamental, biserica trece printr-un proces de reparaţii radicale: se înveleşte acoperişul cu tablă, interiorul este tencuit şi pictat parţial de către Ştefan Luchian, sunt montate o catapeteasmă din lemn de stejar şi mobilier complet şi se toarnă o pardoseală din mozaic. La 29 mai 1900, Biserica "Sfântul Nicolae" din Tulcea a fost redeschisă şi sfinţită de către mitropolitul Partenie Clinceni. Cinci ani mai târziu, biserica a fost zugrăvită în întregime de către pictorul D. Marinescu din Bucureşti. La 1909, Parohia "Sfântul Nicolae" din Tulcea era întreţinută de autorităţile locale, cu o enorie de 473 de familii şi o filie cu hramul "Acoperământul Maicii Domnului". Slujitori erau preoţii: Nicolae Gheorghiu, absolvent de Seminar superior, numit în 1896; Zenovie Livovschi, absolvent de Seminar inferior, numit în 1884; Patapie Lebedev, grămătic, numit în 1877, şi diacon Dumitru Popescu, licenţiat în teologie, numit din 1908.