Istoria creştinismului (CMXLVII): Atitudinea Bisericii Romano-Catolice faţă de modernism (I)

În Biserica Romano-Catolică, modernismul a apărut ca un curent de înnoire culturală cu tendinţa de a îmbrăţişa toate domeniile de activitate ale vieţii publice. Criza modernistă a izbucnit din ciocnirea brutală dintre învăţătura tradiţională a Bisericii Catolice cu noile discipline religioase, care renunţau la metodele tradiţionale de cercetare din dorinţa de laicizare progresivă a învăţământului religios. Mişcarea modernistă s-a întins repede, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în Germania, Franţa, Anglia, Italia, dar şi în alte ţări. Susţinătorii modernismului afirmau că este necesară o mutaţie, o schimbare în predarea studiilor religioase, rămase în urmă în comparaţie cu noile descoperiri ştiinţifice. De aceea, mişcarea modernistă a făcut eforturi pentru a da credinţei o mai bună exprimare, care să ţină seama de progresul ştiinţific al raţionalismului contemporan şi de progresul ştiinţelor umane. Pentru aceasta, moderniştii considerau că se impune o transformare în toate domeniile de activitate, ştiinţific, cultural, social, filosofic, biblic, teologic, istoric etc. Trebuia elaborată, după opinia lor, o neoscolastică, fondată pe progresul ştiinţelor fizice, psihologice şi sociale. La 8 decembrie 1864, printr-o enciclică, papa Pius al IX-lea (1846-1878) a condamnat aceste erori, socotindu-le în contradicţie cu doctrina Bisericii sau chiar eretice. Dintre acestea, cele mai importante erau: panteismul, naturalismul, raţionalismul absolut, indiferentismul, ateismul, afirmaţia că omul s-ar putea mântui şi în altă confesiune decât în cadrul Bisericii Romano-Catolice. Se condamnau, de asemenea: socialismul, comunismul, francmasoneria, societăţile biblice, asociaţiile preoţeşti care voiau o Biserică liberă, căsătoria civilă, acuzaţiile că Biserica Romano-Catolică a fost cauza dezbinării dintre Răsărit şi Apus ş.a.