Mărturisirea de credinţă a părintelui Marcu Dumitru în reeducarea de la Aiud

Era 10 octombrie 1963, când părintele Marcu era adus în clubul de reeducare din temniţa rece a Aiudului. Programul colonelului Gheorghe Crăciun de reeducare a legionarilor şi a celor care nu abjurau de la credinţa creştină era în toi. Comandantul închisorii avea ordin de la ministrul de Interne să grăbească procesul de „activitate cultural-educativă“, mai ales în rândul celor care refuzau, consideraţi „fanatici“. După o perioadă de zarcă şi izolator, cu şedere în condiţii extreme şi cu hrană deficitară, părintele Marcu era pus să-şi facă autodemascarea. Poziţia părintelui a fost sub aşteptările reeducatorilor, la 23 noiembrie spunând: „Am fost luat din celulă şi adus aici în club, fără să fiu întrebat dacă vreau şi fără să mi se spună unde sunt dus şi de ce. Nici aici nu mi s-a dat nici o lămurire şi n-am fost întrebat dacă vreau să rămân sau nu. Nici după ce-am auzit ce s-a discutat aici nu sunt destul de lămurit, sunt cuvinte al căror înţeles nu-l pricep bine: critică şi autocritică, analiză şi autoanaliză, demascare, restructurare etc. Conducerea mi-a spus că în cluburi se face operă de educare culturală prin cărţi, reviste, conferinţe, filme etc. Din toate acestea n-am văzut nimic până acum, ci doar discuţii politice, cu caracter critic limitat, adică despre unii să se spună numai părţile negative, iar despre alţii numai cele pozitive. Eu nu mai fac nici un fel de politică deoarece: 1. Am terminat cu trecutul meu politic definitiv, de multă vreme, nesilit de nimeni şi din motive intime sufleteşti. Am observat că sufletului meu îi lipseşte ceva din domeniul binelui, frumosului şi adevărului şi am căutat să găsesc acel ceva. Pe parcursul frământărilor şi căutărilor mele, am întâlnit în cale un curent politic puternic. Am fost luat de el ca şi dumneavoastră. Am crezut că asta căuta sufletul meu. Când am simţit spinii şi durerea, am înţeles că acest curent nu era ceea ce căuta sufletul meu. Şi m-am smuls. Dar sufletul a continuat să caute acel ceva pe care nu-l găsise. După oboseli şi frământări am dat peste acel ceva, care exercită o influenţă puternică asupra mea, potolindu-mi setea şi foamea sufletului. Este cuvântul lui Dumnezeu ca învăţătură, sădit în fiinţa noastră în chip de conştiinţă morală, sau cu alte cuvinte, legea lui Dumnezeu în om. […] De aceea am terminat cu orice politică şi mi-am dedicat viaţa lui Dumnezeu, care mi-a umplut sufletul, intrând în monahism. 2. Viaţa monahală nu îngăduie altceva decât viaţa spirituală şi mă opreşte să fac politică. 3. Legea, prin sentinţa de condamnare, mă opreşte şi ea să fac politică, atât în detenţie, cât şi o bucată de timp după ea. Sentinţa nefiind încă anulată, trebuie să mă supun legii. 4. Odată ce am încheiat definitiv cu politica, nu mai pot reveni. În ceea ce priveşte greşelile sau păcatele unor oameni în viaţa politică sau cea particulară, iată răspunsul meu: toţi suntem oameni şi, deci, putem greşi. Eu nu pot judeca păcatele nimănui. Fiind creştin şi călugăr, legea creştină mă opreşte să judec greşelile celorlalţi. Eu care ştiu această lege nu pot să contravin ei, vorbind de rău pe alţii. Rog să nu mi se ceară să calc legea creştină şi rânduielile călugăreşti. Adevărata libertate ne-o dă Dumnezeu, adică eliberarea din păcat“. Această mărturisire am găsit-o în arhiva fostei Securităţi. Este un fragment dintr-o declaraţie a părintelui Marcu dată în reeducare şi consemnată de un alt deţinut. Nu ştim ce s-a întâmplat cu părintele după exprimarea acestei atitudini. Însă textul arată foarte clar comportamentul religios, dezbrăcat de orice nuanţă politică, al unui călugăr care se lepădase de cele lumeşti şi intrase cu toată fiinţa sa în viaţa monahicească, părintele Marcu Dumitru de la Sihăstria, zis şi „Fachirul“.