Monahismul românesc la începutul regimului „democrat-popular“ (XVIII)

În faţa dezvoltării fără precedent a atelierelor monahale, după 1950 presiunile reprezentanţilor statului la adresa Bisericii au devenit tot mai mari. Desigur că situaţia acestor ateliere era diferită faţă de cea din 1947. Patriarhul Justinian era dispus să ajungă la o înţelegere cu autorităţile statului, numai pentru a menţine această mică economie monahală care aducea resurse financiare importante, atât de necesare într-o perioadă în care statul impunea cote agricole mănăstirilor, încerca restrângerea obştilor monahale şi acorda tot mai puţine subvenţii. Astfel, în şedinţa Sfântului Sinod din 5 octombrie 1950 s-a discutat despre organizarea atelierelor mănăstireşti sub egida unităţilor cooperatiste de stat, după statutul tip al acestora adaptat evident la mediul monahal în care se desfăşura activitatea de producţie. La nivelul Patriarhiei Române exista o comisie de organizare a cooperativelor mănăstireşti condusă de Patriarhul Justinian, care opina pentru introducerea unor clauze în convenţia specială care trebuia încheiată cu autorităţile statului: „Organizarea în mănăstiri de ateliere de ţesut covoare, cusături şi costume naţionale destinate exportului, pe baza unei convenţii încheiate de Patriarhie cu Societatea de Stat Româno-Export; colectarea de plante medicinale cu ajutorul mănăstirilor, pentru care se studiază încheierea unui protocol cu Societatea de stat Plafar; organizarea de centre apicole în mănăstiri şi intervenţia pentru organizarea cooperativelor meşteşugăreşti în mănăstiri, lucrarea acestora încadrându-se în cooperativele meşteşugăreşti de stat“. În timpul discuţiilor dintre sinodali şi ministrul cultelor pe marginea acestor puncte, s-a hotărât ca Patriarhul Justinian „să trateze cu autorităţile respective realizarea cooperativelor meşteşugăreşti în mănăstiri, ţinând seama ca organizarea lor să nu fie în contradicţie cu patrimoniul, cu disciplina şi cu organizarea canonică a mănăstirilor“. Astfel, după 1951 s-a trecut la înfiinţarea unor unităţi cooperatiste monahale, practic reorganizarea şi organizarea altora noi după eşafodajul legislativ reprezentat de Decretele nr. 133/2 aprilie 1949 pentru „organizarea cooperaţiei“ şi nr. 74/13 iunie 1951 pentru „înregistrarea la stat a cooperativelor, uniunilor şi centralelor uniunilor cooperative şi a unităţilor economice de pe lângă instituţii şi organizaţii sociale“. Acestea funcţionau după un „statut-tip“, în care se prevedea că „maicile sau călugării dintr-o mănăstire au dreptul să se asocieze din voinţă proprie în cooperativă meşteşugărească, pentru ca prin muncă şi mijloace comune să creeze în locul atelierelor înapoiate o întreprindere colectivă de producţie, pusă sub protecţia statului, care foloseşte o tehnică superioară“ (art. 1). Pentru organizarea unei cooperative monahale, membrii trebuiau să-şi cedeze toate bunurile mobile şi imobile în proprietatea comună a mănăstirilor, fapt ce echivala cu vieţuirea în viaţa de obşte. În aceste cooperative se putea înscrie „orice frate şi orice soră care a împlinit vârsta de 16 ani“; iar o cooperativă nu se putea constitui decât cu cel puţin 25 de membri (art. 7). Conducerea cooperativei repartiza fiecărui membru din unitate munca potrivită aptitudinilor lui în producţie, pentru ca aceasta să se desfăşoare în cele mai bune condiţiuni. Nici un membru al cooperativei nu avea dreptul să refuze munca ce i se încredinţa şi nici nu avea dreptul să lipsească de la muncă fără motive bine justificate (art. 19 şi 23). Munca în cooperativele monahale era prestată „în afara orelor de rugăciune“. Aceste ateliere meşteşugăreşti monahale funcţionau sub egida unităţilor cooperatiste aflate sub controlul statului. Însă atribuţiile de control şi îndrumare a cooperativelor din mănăstiri se făceau „numai în prezenţa organelor de conducere bisericească sau a delegaţiilor acestora“ (art. 46bis). Deja în primele şase luni ale anului 1951 în Arhiepiscopia Bucureştilor funcţionau ateliere meşteşugăreşti în şapte mănăstiri: Cernica, Pasărea, Ţigăneşti, Samurcăşeşti, Zamfira, Suzana şi Viforâta, în care lucrau 377 de vieţuitori. Unele cooperative meşteşugăreşti aparţineau de Uniunea Textile şi Confecţii Bucureşti şi executau comenzi de covoare, pânză topită, articole de croitorie, costume şi cusături naţionale în contul Societăţii Româno-Export. (Va urma)