Păstorul duhovnicesc

Sfântul Ioan Casian, Așezămin­tele mănăstirești, Cartea a IV-a, Cap. 9, în Părinți și Scriitori Bise­ri­cești (1990), vol. 57, pp. 145-146 

„(...) Necontenit sunt învățați tinerii (monahi din Egipt și Tebaida - n.n.) să nu ascundă, dintr-o rușine primejdioasă, absolut nici un gând care le frământă inimile, ci de îndată ce s-au ivit să le descopere bătrânului. În judecarea acestora să nu se bizuie niciodată pe propria lor so­co­tință, ei să fie convinși că este bun sau rău tot ceea ce a decis analiza bătrânului după o lungă chibzuință. Așa se face că iscusitul vrăjmaș în nici o privință nu-l poate împresura pe tânăr, ca pe unul fără experiență și neștiutor, și nici să-l prindă cu vreun vicleșug pe cel pe care-l vede sprijinindu-se, nu pe judecata lui, ci pe cea a bătrânului. El nu-l poate convinge să ascundă bătrânului îndemnurile de orice fel pe care i le-a aruncat în inimă ca pe niște săgeți de foc. Diavolul atât de dibaci în nici un alt chip nu l-ar putea înșela și aduce la poticnire pe tânăr decât dacă l-ar momi prin îngâmfare sau pofta de mărire să-și ascundă gândurile. De altfel, bătrânii declară că îndeobș­te semnul știut și vădit al gândurilor diavolești este rușinea de a le mărturisi bătrânului.”

Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, Cuvântul VII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 29, p. 392

„Căci cu cât e mai mare sufletul decât trupul, cu atât e mai de cinste cel ce vindecă sufletul decât cei ce tămăduiesc trupurile.” 

Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a LXIII-a, 48-50, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, pp. 256-257

„În alegerea de preot să nu precumpănească lăcomia omenească, ci harul Lui Dumnezeu, nu dăruirea de bunăvoie, şi nici propria alegere, ci chemarea cerească. Acela să ofere daruri pentru păcate, care poate să sufere pentru cei păcătoşi, pentru că şi el, precum s-a spus, poartă slăbiciunea. Nu trebuie să-şi ia cineva cinstire pentru sine, ci să fie chemat de Dumnezeu, ca şi Aaron. De aceea Hristos n-a cerut preoția, ci a primit-o (Evrei 5, 4-5). Preoția lui Aaron, fiind preluată de urmaşii lui, se păstra mai mult pe temeiul moştenirii decât pe meritul dreptății. De aceea, după Melchisedec, despre care citim în Vechiul Testament, a venit adevăratul Melchisedec, adevăratul rege al păcii, adevăratul rege al dreptății. Căci aceasta este tălmăcirea numelui fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieții (Evrei 7, 3), acesta fiind Fiul lui Dumnezeu, (...) El este începutul şi sfârşitul (Apocalipsa 1, 8). El este şi o pildă, care arată că preotul trebuie să fie socotit fără mamă şi fără tată, ales fiind nu după meritul ­neamului, ci după al purtării personale, după întâietatea virtuților. Să fie deplin şi în credință, şi în ­bună purtare. Nu una fără alta, ci şi una, şi alta să se întregească în viața şi în faptele sale.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)