Părintele Nicodim Măndiţă în temniţa comunistă

S-a născut la 28 octombrie 1889 în Buneşti, judeţul Argeş. A urmat şcoala primară din satul natal (1896-1901). În 1911 a fost încorporat în Regimentul 6 Artilerie Piteşti. În 1913, a fost mobilizat pentru campania din Bulgaria, apoi, până în 1919, transferat la Divizionul 1 Artilerie uşoară Curtea de Argeş, cu gradul de sergent. Pentru faptele sale a fost decorat cu „Bărbăţie şi credinţă”. În 1920, intră în viaţa monahicească, la Schitu Măgura, de lângă Tg. Ocna. În acelaşi an, primeşte darul preoţiei. Din 1921 slujeşte în mai multe parohii lipsite de păstor: Vâlcele, Schitu Frumoasa, la Mănăstirea Giurgeni, din judeţul Bacău, la Hăşmaşu Ciceului, Leurda Gârbăului, judeţul Cluj, şi la Şimişna, judeţul Sălaj. În 1933 revine în Moldova, ca vieţuitor şi slujitor la Mănăstirea Agapia, până în 1945, când este transferat la Văratec. În 1961 revine la Agapia. Începând cu anul 1929, pe când slujea la Hăşmaşu, a început să scrie o serie de broşuri cu caracter moralizator, având ca ţintă pe credincioşii simpli, fără sau cu puţină pregătire intelectuală, inspirându-se „din cărţile bisericeşti, cât şi din viaţa unor oameni”. Aşa a scris lucrarea „Oglinda duhovnicească”, în şase volume, pe care a început să o răspândească tot mai mult în rândurile credincioşilor cu care intra în contact. Ajutat de unii credincioşi apropiaţi, lansează un adevărat serviciu de colportaj, care funcţiona atât în locaşurile în care slujea, cât şi la praznicele din parohii şi mănăstiri, sub binecuvântarea Patriarhului Nicodim Munteanu. După interzicerea colportajului de către autorităţile comuniste, părintele Măndiţă şi ucenicii săi au rămas cu un volum imens de carte religioasă, pe care au încercat să o difuzeze, evident la cote mult diminuate faţă de perioada anterioară anului 1948. În acţiunea continuă de a depista literatura considerată interzisă şi nocivă regimului democrat-popular, în anul 1964 Securitatea a trecut la reţinerea şi anchetarea celor din grupul misionar al părintelui Măndiţă. La percheziţiile efectuate la domiciliile acestora, în august 1964, la Bucureşti (în centrul oraşului), Curtea de Argeş şi Mănăstirea Agapia, Securitatea a descoperit sute de mii de exemplare ale lucrărilor al căror autor era părintele Mândiţă, tipărite înainte de 1948. Era vorba de camioane de literatură religioasă imprimată, situaţie care, în contextul graţierilor deţinuţilor politici, practic a cutremurat Securitatea, convinsă că reuşise să identifice şi să anihileze depozitele de carte interzisă. De asemenea, au fost confiscate numeroase cărţi religioase vechi, unele de patrimoniu, care au luat drumul Arhivelor Statului. Alături de literatură, organele de represiune au descoperit ateliere de confecţionat şi depozite de obiecte religioase de colportaj, destinate credincioşilor, precum iconiţe, cruciuliţe, candele, dar şi câteva maşini de scris, procurate după 1948, la care se multiplicaseră câteva lucrări: „Vămile văzduhului”, „Privelişti apocaliptice”, „Ciclu de predici” şi „Mica Biblie”. Anchetele s-au desfăşurat la Agapia, dar şi la Ministerul Afacerilor Interne. În urma unui memoriu înaintat Tribunalului Militar Bucureşti, în care invoca starea de sănătate precară, părintele Măndiţă a obţinut judecarea în stare de libertate. Din lot au făcut parte: Nicodim Măndiţă, Vasile Poiţelea, Costache Măgirescu, Gheorghe Palade, Grigore Bălan, Ionescu Jorj, Nicolae Chinaru, Anica Ţupu, Elena Popa, Gheorghe Stoica şi Gheorghe Lazăr. Prin Sentinţa nr. 38 din 22 ianuarie 1965 a Tribunalului Militar Bucureşti, părintele Măndiţă a fost condamnat la 8 ani de închisoare corecţională, pentru delictul „răspândire de publicaţii interzise”. A cunoscut închisorile de la Piatra Neamţ (1965), Bacău (martie 1965), Jilava (martie 1965) şi Aiud (aprilie 1965). În urma Decretului Consiliului de Stat nr. 456 din 31 mai 1966 a fost graţiat de restul pedepsei, încât la 11 iunie 1966, părintele Măndiţă a cunoscut libertatea din Penitenciarul Aiud. A revenit ca slujitor la Mănăstirea Agapia.