Visarion Puiu despre Seminarul Teologic de la Galaţi

La 1 august 1908, tânărul ierodiacon Visarion Puiu era numit arhimandrit de scaun de către episcopul Pimen Georgescu al Dunării de Jos. Chiriarhul gălăţean îl aprecia mult pe acest tânăr care promitea mult pentru Ortodoxia românească, mai ales că la slujba de hirotonire ca ieromonah i-a acordat rangul de protosinghel. La puţin timp, scaunul de arhimandrit s-a desfiinţat, dar Visarion Puiu a fost numit director al Seminarului Teologic "Sf. Andrei" din Galaţi. De la bun început, tânărul director a întâmpinat multe greutăţi, după cum scrie în memoriile sale: "Seminarul din Galaţi se instalase în fostele case ale lui Costache Negri, din strada Mihai Bravu, vechi şi nepotrivite unei şcoli cu internat, ce-şi sporea an de an numărul de elevi. De aceea, spaţiul trebuia lărgit în fiecare an, spre a corespunde celor peste 400 de elevi interni, în cele opt clase de seminar. ş...ţ Numai ocrotirea lui Dumnezeu m-a ajutat să pot găsi treptat şi pe aceeaşi stradă câteva imobile de închiriat, desigur, şi acestea necorespunzătoare pentru clasele ce se adăugau cu fiecare an. Şi e lesne de închipuit cât de greu le era elevilor, ca în fiecare zi, seara şi dimineaţa, pe ploaie sau pe ger, să bată drumul între clădirile acestea împrăştiate, ce adăposteau cantina, dormitoarele şi sălile de clasă. Dar şi mai greu se făcea supravegherea lor, căci, neavând pedagogi, foloseam adesea elevi din clasele superioare ale liceului din localitate, bugetul nedându-mi putinţa să fac apel la clerici din oraş. În mijlocul acestor greutăţi şi la neajunsurilor bugetare a trebuit să conduc seminarul timp de nouă ani, ajutat numai de corpul profesoral, pe care aveam grijă, la fiecare început de an, să-l recrutez, prin minister, din cele mai distinse elemente ale profesorilor din oraş şi din alte părţi. Iar graţie înţelegerii ministrului Spiru Haret şi admirabilei colaborări a profesorilor, am înlesnit şi unui grup de fraţi de mănăstire să urmeze cursurile seminarului. ş...ţ În toată această vreme, sprijin sufletesc am avut numai din partea autorităţilor mirene şi a populaţiei oraşului Galaţi, fără deosebire de credinţă şi naţionalitate. Nu pot uita colaborarea ce mi se oferea la iniţiativele mele culturale şi de binefacere, de toate străduinţele orăşenilor pentru sprijinirea celor săraci şi îngrijirea răniţilor; iar în timpul războiului (1916-1918), pe care l-am îndurat sub bombardamentele de artilerie vrăjmaşă, am prefăcut şcoala în spital pentru militarii răniţi, la a cărui administrare am lucrat împreună cu mama".