Comorile lumii şi darul lui Dumnezeu

Lumea se schimbă cu repeziciune. Cu fiecare generaţie, condiţiile în care omul produce cultură, ştiinţă sau tehnologie se transformă tot mai mult. La fel şi ceea ce iese din mâinile inginerilor, artiştilor sau cercetătorilor. Şi viaţa se schimbă, în multe dintre aspectele ei, chiar sub ochii noştri. Am putea crede că avem din ce în ce mai puţine lucruri în comun cu cei care au trăit în urmă cu câteva secole. Un eveniment precum căderea lui Adam, petrecut cu atâtea milenii în urmă, pare prea îndepărtat pentru a putea avea implicaţii asupra vieţii noastre de azi, asupra Universului în care trăim sau asupra relaţiei noastre cu el. Însă, dincolo de grăbitele repere vremelnice care apar, durează puţin şi dispar, există totuşi umbre de care lumea nu se poate desprinde atât de uşor şi, mai ales, lumini care rămân la fel de strălucitoare şi neapropiate chiar şi după milenii.

Omul şi Creaţia lui Dumnezeu

Întreaga gândire patristică vede omul într-o strânsă legătură cu lumea creată. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că pentru om „au fost create cerul şi pământul, marea şi toate celelalte; omul, pe care Dumnezeu a dorit atât de mult să-l mântuiască.i Părintele Stăniloae scrie că „Dumnezeu a creat lumea pentru om şi a preconizat conducerea lumii spre scopul deplinei comuniuni cu El, în mod special prin dialogul cu omul. Numai omul poate fi şi deveni, tot mai mult, «martorul» slavei şi bunătăţii lui Dumnezeu arătată prin lume; numai omul se poate bucura în mod conştient, tot mai mult, de iubirea lui Dumnezeu, devenind partenerul Lui. De aceea, lumea ca natură e creată pentru subiectele umane. Ea are un caracter antropocentric. Numai în ele (subiectele umane) îşi descoperă şi-şi împlineşte lumea sensul ei. Căci, numai oamenii sunt conştienţi de un sens al existenţei lor şi al naturii fizico-biologice şi numai ei depăşesc repetiţia naturii, putându-se ridica la următoarea treaptă, la urmărirea şi realizarea prin ea a altor sensuri“.ii

Am dat nume vieţuitoarelor

Această legătură a omului cu lumea se vede şi în faptul că, potrivit Scripturii, Adam a dat nume tuturor vieţuitoarelor. „Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice.“ (Facerea 2, 18-19). A da cuiva nume, a-l chema pe nume în sens biblic, înseamnă a-l cunoaşte în propria lui vocaţie, şi a institui o relaţie cu el, o comunicare.iii

Umbra căderii lui Adam

Dar legătura între om şi Creaţie se vede şi în modul cum căderea lui îi afectează puterile ei. Evităm aici cu bună ştiinţă referirea la evenimentul căderii lui Adam, un vast subiect de antropologie creştină. Menţionăm doar două chestiuni care dezvăluie într-un mod mai lămurit relaţia în care se află omul şi lumea. Prima dintre ele: în căderea omului, există şi o cădere a materiei însăşi. Fiind creat după Chipul Împăratului veacurilor, omul a fost făcut de Dumnezeu „împărat al zidirii“, având în sine însuşi raţiunile, naturile şi cunoştinţa tuturor celor ce sunt. Mai mult, Adam are, prin înrudirea intimă cu El, şi posibilitatea accederii la viaţa de comuniune intensă cu El, cea mai intensă între toate celelalte făpturi. Chip a lui Dumnezeu aşadar, destinat să fie îndumnezeit prin comuniunea cu El, omul păcătuieşte în Eden. Păcatul lui nu este faptul că doreşte să devină Dumnezeu, căci spre aceasta a fost creat. Potrivit Sf. Maxim Mărturisitorul, păcatul originar a constat în aceea că omul a dorit să ajungă „ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul“, dar fără Dumnezeu şi în afara Lui.

Într-un mod inevitabil, această alegere a dus la scindarea „raţiunilor“ şi a „naturilor“ celor ce sunt, adică şi dezorganizarea Creaţiei. Aceasta şi pentru faptul că omul nu este dinafara lumii, din ea având trupul material. Căderea l-a adus în situaţia de a se mişca, potrivit Sf. Maxim Mărturisitorul, „fie în jurul impresiilor amăgitoare pe care i le creează în lumea exterioară patimile iraţionale de dragul iubirii de plăcere, fie în jurul meşteşugurilor pentru înfruntarea necesităţilor vitale, fie în jurul raţiunilor naturale ale celor ce sunt de dragul învăţăturii“.iv În acest sens, izgonirea din Rai nu înseamnă de fapt o schimbare de loc, ci o schimbare de relaţii. În vreme ce, înainte de cădere, viaţa făpturii se întreţinea din comuniunea cu Cel care a făcut-o, după cădere viaţa omului este desprinsă de Cel care a dat-o; ea nu mai este constitutivă omului. Eva şi Adam preferă Pomul Cunoştinţei, în timp ce „hrana“ necesară creşterii lor în comuniunea cu Dumnezeu era chiar Dumnezeu (adică Pomul Vieţii), care era şi atunci „pâinea care se coboară din cer“.v Alegând Pomul Cunoştinţei, Adam exprimă preferinţa pentru lumea materiei în locul celei pentru Creatorul ei, alege darul în locul Dăruitorului. Însă lumea creată, „mâncată“ de Adam, îi pătrunde viaţa şi puterile sufleteşti.

Un al doilea aspect legat de căderea lui Adam, care desluşeşte legătura strânsă dintre om şi Creaţie: după căderea lui Adam, Dumnezeu intervine în Creaţie, în viaţa omului, într-un fel în care se întrevăd relaţiile lui cu ea: „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat“. (Facerea, 3, 21). Omul primeşte un anumit veşmânt. (O întreagă teologie a hainelor de piele este dezvoltată de către Sfinţii Părinţi, pe marginea acestui verset. Se arată aici efectele căderii lui Adam asupra întregii Creaţii şi modul cum Dumnezeu intervine în Creaţie.) Concret, acest veşmânt, „hainele de piele“ sunt asociate unei mortalităţi biologice - nekrotes - ca o (a doua)/ (cvasi) natură a omului după cădere, ceea ce, desigur, nu este acelaşi lucru cu thanatos. Prima moarte adusă de păcat este cea în forma spirituală, născută din neascultare. Prin hrănirea din Pomul Cunoştinţei, omul împrumută din caracteristicile creaturii, „făcându-şi viaţa stricăcioasă, asemenea rodului“ din care a muşcat. Prin acesta, „moartea a ajuns vie în el“. Viaţa lui nu este una teologică, ci biologică, schimbată din zoe (viaţă) în epibiose (supravieţuire). O viaţă diminuată, răcită, slăbită, fragilă în care făptura se creează şi se (auto)întreţine, trăind viaţa ca o amânare, clipă de clipă, a morţii. Toate acestea sunt împrumutate din ordinea creatului care nu a fost adus la viaţă decât prin cuvânt şi fără „suflarea expresă a duhului lui Dumnezeu“.

„Hainele de piele“ - pedeapsă şi medicament

Însă „hainele de piele“ au un aspect dublu. Înţelesul lor nu cuprinde doar ceea ce omul împrumută din ordinea creatului, ci şi intervenţia iubitoare, vindecătoare a lui Dumnezeu în viaţa lui. Potrivit înţelegerii părinţilor, printr-o lucrare plină de înţelepciune, Dumnezeu a făcut „haine de piele“ în aşa fel încât ele să-i fie de ajutor în înfruntarea consecinţelor păcatului şi a condiţiilor diferite în care se află, după cădere, planeta noastră.

În ce constă terapeutica suferinţelor? Ea survine din faptul că există o compensaţie regulată între plăcere şi durere, între păcatul făcut cu voia şi necazul, durerea sau boala, venite fără voie. Literatura filocalică vorbeşte adesea despre necazuri ca situaţii cu caracter pedagogic prin care Dumnezeu ne îndepărtează de păcat - privit aici ca împlinire a plăcerii. „De nu vrei să pătimeşti răul, nici să nu vrei să-l faci, pentru că lucrul dintâi urmează cu necesitate celui de-al doilea“ (Despre legea duhovnicească, în cap. 116, Filocalia, p. 243). În plus, necazurile şi dificultăţile vieţii, desigur, consecinţe ale păcatului, au destinaţia de a „întări firea“ şi de a feri omul de greşelile viitoare. Ele sunt „şanse“ şi potenţialităţi de lucrare a virtuţilor şi de păstrare a comuniunii cu Dumnezeu şi a vieţii.

Chiar şi moartea, ca ultim efect al căderii în păcat, este întoarsă tot spre beneficiul omului, ca moarte a păcatului. Prin întrebuinţarea diferită a morţii, Dumnezeu îi schimbă radical natura. Omul „îmbracă“ viaţa biologică ca rod al păcatului, însă Dumnezeu „întoarce“ moartea împotriva morţii biologice. De aceea, „prin moarte, nu mai este omorât omul, ci stricăciunea care îl învăluie“.vi Astfel, planul iniţial al lui Dumnezeu, privitor la viaţa veşnică, rămâne intact. Iar moartea este îngăduită de Dumnezeu, în Creaţia Sa, tocmai pentru ca „răul să nu devină nemuritor“.vii

Pedeapsa lui Adam vindecă păcatul

Aşadar, pe de o parte, pedeapsa urmează păcatului în mod implacabil şi în virtutea raţionalităţii Creaţiei. Pe de altă parte, pedeapsa aceasta are forma prin care Dumnezeu îi izbăveşte pe oameni de urmările păcatului pe care l-au făcut. Atotputernicia lui Dumnezeu face posibilă lucrarea Sa liberă asupra contingenţelor, iar planul iniţial şi iubirea faţă de om dau „hainelor de piele“, ca lucrări ale Sale, caracterul deopotrivă terapeutic şi preventiv. Dumnezeu foloseşte şi depăşeşte această logică a raţionalităţii Creaţiei în folosul omului. (Lucrarea restauratoare a lui Dumnezeu şi împlinirea planului Său de îndumnezeire a omului continuă în istoria lumii, după episodul „hainelor de piele“. Îi urmează profeţiile şi evenimentele consemnate în Scripturile Vechiului Testament şi va culmina cu Întruparea Fiului şi cu constituirea Bisericii Lui. În toate acestea, legătura dintre om şi cosmos se vede din ce în ce mai mult, pentru că, în întreaga operă de restaurare a omului, se restaurează întreaga Creaţie, în sfinţirea vieţii omului se sfinţeşte Creaţia întreagă, iar eforturile sale transfiguratoare o transfigurează şi pe ea. Încât, toată istoria omenirii nu e decât istoria re-apropierii lui Dumnezeu de om, în vederea îndumnezeirii lui, după ce acesta s-a îndepărtat de El.) „Hainele de piele“ sunt, aşadar, „leacuri“ rezultate din intervenţia lui Dumnezeu, care îndreaptă „dreptatea Creaţiei“ transformând-o (pentru iubirea de oameni) din interior, în aşa fel încât pedeapsa vindecă şi „rana“, nimicind şi păcatul.viii

Lumea păstrează valenţe spirituale şi după cădere

De ce ar fi relevante aceste aspecte pentru noi, astăzi? Ele ne arată că ceea ce astăzi considerăm a fi lumea este, pentru teologia ortodoxă, Creaţia de după căderea lui Adam, iar omul este, pentru antropologia patristică, strămoşul omului primordial înveşmântat în „hainele de piele“. Iar ceea ce este chiar mai important, prin „hainele de piele“ cu care a îmbrăcat pe om, Dumnezeu a făcut ca viaţa lui, afectată de păcat, trăită într-o lumea afectată de cădere, să rămână relevantă în ordine spirituală! Căderea lui Adam nu a stricat Creaţia atât de mult încât ea să nu mai poată fi întrebuinţată de om în urcuşul lui spiritual. Prin iubirea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, chiar relele ce vin din ea, precum boala, suferinţa sau moartea, pot fi vindecătoare pentru om.

Darul lui Dumnezeu - Lumina cea neapropiată

Însă, căderea lui Adam este încă o lecţie pentru noi, arătându-ne că lumea nu poate da nimic mai înălţător decât omul. Din perspectivă teologică, preferând Creaţia în locul Creatorului, hrănindu-se din ea, în mod exclusiv, omul nu se înalţă, ci decade. Cu alte cuvinte, nicăieri în Creaţie omul nu găseşte ceva mai înalt decât el, prin care să urce şi să depăşească lumea, şi să se poată înălţa pe sine. El a crezut că, printr-un măr, adică ceva din Creaţie, ar putea ajunge ca Dumnezeu. Dar nu poate ajunge cineva ca Dumnezeu, Lumina Cea neapropiată folosind ceva din lumea aceasta. Hristos a făcut cunoscut lumii că „pâinea“ care îl ridică pe om deasupra lumii se coboară din cer!

Un şantier de cercetare gigantic, plin de comori

De ce sunt relevante toate acestea pentru raportul între religie şi ştiinţă? Astăzi, cunoaşterea ştiinţifică şi-a dovedit puterea prin realizările extraordinare care au transformat semnificativ condiţiile de muncă şi de viaţă. Ştiinţa a deschis pretutindeni în Universul vizibil şi în ambiectului terestru gigantice şantiere de cercetare. Ea constituie astăzi o adevărată şcoală pentru raţiunea noastră şi un puternic îndreptar spre contemplaţia lumii în care trăim, un prilej de încântare, o sursă nesfârşită de invenţii, inovaţii, tehnologii. Ea dovedeşte că legile naturii stau la dispoziţia noastră, putând fi utilizate în interesul nostru şi al semenilor. Toate aceste achiziţii au sporit credibilitatea ştiinţei, aducând lumea în situaţia de a considera că potenţialul raţiunii umane este nesfârşit, iar cel al resurselor naturii utilizate prin tehnologii, de asemenea.

Însă, din perspectivă teologică, lumea nu poate da nimic mai înalt decât omul.ix Nici însumând toate realizările ştiinţei, şi nicăieri în Univers, omul nu-şi poate împlini rostul, nu poate găsi răspunsurile cu privire la cine este el şi la sensul vieţii sale. Singură, natura nu ne poate răspunde la aceste întrebări. Multe dintre textele ştiinţifice de popularizare prezintă Universul şi Terra, subliniind dimensiunile lui gigantice şi orizontul ei strâmt, un minuscul loc spaţial şi o fărâmă de timp în care trăim. Aşa, Universul, cu toate splendorile lui, pare rece şi mut. Omul este insignifiant, pierdut într-un univers imens.

Legile naturii nu pot îndumnezei lumea

Teologic însă, situaţia aceasta nu este decât un semn al faptului că, singură lumea nu ne poate da un sens, doar prin ceea ce este ea din punct de vedere fizic. În tot Universul, sufletul omului nu îşi găseşte sălaş pe potriva lui! Nu lumea este cea care ne dă un sens. Nu lumea îi dă omului „ultimele răspunsuri la întrebările pe care le pune existenţa şi ultimele satisfaceri. Ea îi trezeşte doar apetituri şi întrebări mai adânci, prin satisfacerile şi răspunsurile parţiale pe care i le dă. (...) Numai el trăieşte întrebările şi simte nevoia depăşirii ei. Lumea pune întrebări, dar nu-şi pune întrebări. Ea e obiect finit, nu subiect însetat de infinit“.x

Doar prin ştiinţe, ca îndeletniciri desfăşurate în cadrele lumii fizice, omul nu poate trece dincolo de ea, ca să se apropie de ceea ce o întemeiază, de ceea ce o depăşeşte. De fapt, legile autonome ale naturii, accesibile investigaţiei ştiinţifice, sunt menite doar să conserve lumea, nu să o şi îndumnezeiască.xi Sensul vieţii sau rostul omului în lume sunt înţelesuri care nu se desprind, în mod comun şi înaintea oricărui alt înţeles, din datele ştiinţifice despre ea. Lumea nu-i poate oferi omului toate elementele propriei lui identităţi, pentru că nu omul este pentru ea, ci ea este pentru om. De aceea, părintele Stăniloae scrie că omul nu se poate opri la lume.xii El nu este destinat să se „dezindividualizeze“ sau să se „cosmicizeze“ într-un tot impersonal, ci dimpotrivă, să personalizeze lumea“.xiii În acest sens, lumea vine chiar în întâmpinarea omului, întărindu-i convingerea că ea este limitată şi relativă. Lumea îl ajută pe om „cu propria ei relativitate“. La fel, Sf. Grigore Teologul scrie că Dumnezeu-Cuvântul a rânduit cu multă înţelepciune „să fim batjocoriţi în cele văzute ce se fac şi se prefac în cele mai felurite chipuri, care o iau în sus şi în jos şi aleargă, şi fug... ca să vedem naşterea şi neorânduiala lor şi să mergem spre cele viitoare“.xiv

Aşadar, lumea relativă şi finită, cum este, indică mai degrabă un Autor, pe Dumnezeu. În lume Îl putem vedea pe Dumnezeu aşa cum ni-L dezvăluie lucrările Sale, iar în El ne găsim sensul nostru, pentru că am fost creaţi după Chipul Lui, pentru comuniunea cu El şi nu pentru abandonarea în ea. În Dumnezeu ne găsim împlinirea, iar lumea o capătă pe al ei.

i Serm. Sur la Genese II, 1, SC 433, pp. 184-187, apud. Laurence Brottier, Sf. Ioan Hrisostom: O creaţie oferită ca spectacol omului, în vol. Creaţia, p. 53;

ii Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 233-234;

iii Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, p. 99;

iv Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, p. 119;

v Ibidem, p. 87;

vi Ibidem, p. 101;

vii Omul „ajunge un exilat şi îmbracă hainele de piele dar „câştigă“ (…) ceva şi aici: moartea şi întreruperea păcatului, ca răul să nu fie nemuritor. Şi pedeapsa devine iubire de oameni. Fiindcă astfel, sunt convins, pedepseşte Dumnezeu.“ Sf. Grigorie Dialogul, Cuvântarea 45 la Sfintele Paşti 8, P.G. 36, 633 A, apud. Ibidem., p. 102;

viii „Rana însă, durerea şi moartea au fost născocite dintru început împotriva păcatului (…) Pentru aceasta, îndată după păcat, Dumnezeu a îngăduit moartea şi durerea nu aducând o osândă asupra unuia care a păcătuit, ci mai degrabă oferind un leac asupra unuia care s-a îmbolnăvit“ Sf. Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, 516 B, apud Ibidem, p. 100;

ix Pr. Dumitru Stăniloae, nota 317, în Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 98, p. 362;

x Ibidem, 95, p. 393;

xi Ibidem;

xii Ibidem;

xiii Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică ortodoxă, vol. I. p. 286;

xiv Sf. Grigore Teologul, Cuvântarea 14 despre iubirea de săraci 20, PG 35, 884AB, Cf. Sf. Grigore al Nyssei, Către cei ce plâng, PG 46, 524 BD , apud Ibidem, p. 123.