Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?

Constatăm adesea, chiar în împrejurările obişnuite ale vieţii, că faptele sau cuvintele noastre, atitudinile sau comportamentele nu ne mulţumesc. De multe ori, această nemulţumire e însoţită şi de hotărârea de a repara ceea ce am greşit, şi de intenţia de a fi mai buni, de a depăşi aceste neajunsuri. În multe biografii se poate vedea strădania de a fi mai bun; dorinţa de autodepăşire, de autotranscendere care este constitutivă omului.

În Noul Testament, într-un scurt dialog cu Hristos, Nicodim exprimă această dorinţă de schimbare, de înnoire a vieţii într-un mod interogativ, ce vădeşte deopotrivă uimire şi scepticism: "Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască?" (Ioan, 3, 4). Sfântul Apostol Pavel formulează şi el îndemnuri ferme: "să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii" (Romani, 6, 4), "să vă schimbaţi prin înnoirea minţii" (Romani, 6, 12).

Persoane care şi-au schimbat viaţa într-un mod radical sunt, desigur, foarte multe. Nu urmărim aici anatomia situaţiilor decisive de viaţă, şi nici studiul experienţelor, uneori fireşti, alteori cutremurătoare, care schimbă din temelii convingerile sau obişnuinţele adunate într-o viaţă. Spunem însă altceva: mulţi dintre sfinţii creştini au avut parte de astfel de transformări considerabile în viaţa lor. Proloagele sunt o excelentă colecţie de biografii schimbate, mostre preţioase de vieţi convertite la credinţă, prin situaţii şi experienţe-limită, în cuptorul încins al persecuţiilor istoriei.

Într-un sumar rapid, desprindem, din relatări de acest fel conţinute în Vieţile sfinţilor, două energii fundamentale (lucrări, în accepţiunea greacă a termenului energie), ce susţin transfigurarea vieţii: lucrarea pocăinţei şi ajutorul lui Dumnezeu. Din situaţiile de convertire, de schimbare a vieţii multora dintre sfinţi, s-ar putea înţelege, printre altele, că prin pocăinţă, cu efort şi mai ales cu ajutorul lui Dumnezeu, obiceiurile şi convingerile se pot schimba, viaţa se poate înnoi. Ajutorul lui Dumnezeu, invocat adesea şi pomenit în mod obişnuit, înseamnă totuşi ceva extraordinar: El însuşi este prezent, în intimitatea puterilor omeneşti, dar şi în împrejurările vieţii. Harul este energia (lucrarea) prin excelenţă, energia necreată, pentru că este însăşi lucrarea Lui.

Conexiuni neuronale rigide

Totuşi, în planul vieţii concrete, cu precădere adulţii trecuţi de o anumită vârstă, experiază adesea o stare care indică mai degrabă contrariul: lepădarea obiceiurilor vechi este o întreprindere anevoiasă, dacă nu chiar imposibilă. Cu atât mai mult înnoirea vieţii! Mai mult chiar, aproape un secol, cercetările şi teoriile medicale au afirmat că schimbarea obişnuinţelor, dezvoltarea abilităţilor noi şi toate celelalte activităţi care ar putea constitui o listă a schimbărilor înnoitoare ale minţii şi vieţii nu sunt posibile decât la o vârstă mult prea fragedă, când nu poate fi vorba de un demers conştient, controlat şi asumat în mod liber.

Din perspectivă creştină, chestiuni de acest fel nu pot fi ignorate, câtă vreme viaţa trupului este nedespărţită de viaţa sufletului. Dacă este aşa, dacă tot ceea ce se întâmplă în suflet are ecouri în trup şi viceversa, atunci schimbărilor majore din planul sufletesc, spiritual ar trebui să le corespundă schimbări în planul trupesc, în fiziologia şi în ritmurile sale. Însă medicina părea să indice o perspectivă pesimistă asupra posibilităţilor de înnoire a vieţii: în plan neurofiziologic, se afirma că nu sunt posibile schimbări semnificative decât în copilărie, atunci când ele nu pot fi împlinite prin angajare responsabilă şi participare conştientă. Dimpotrivă, potrivit neurologiei de până în anii '80, devenim conştienţi de nevoia schimbării obiceiurilor rele şi de înnoirea vieţii tocmai când avem un creier incapabil să "stocheze" aceste schimbări. Însă, în acest fel, am fi definitiv prizonieri obişnuinţelor vechi, indiferent dacă acestea sunt bune sau nu.

Aceste afirmaţii corespund, în plan ştiinţific, teoriei rigidităţii conexiunilor neuronale, un model explicativ privind funcţionarea creierului care postula că "în centri (nervoşi) adulţi, căile nervoase sunt fixe, finale şi de neschimbat"1. Potrivit acestei înţelegeri mai vechi, putem acumula date şi situaţii noi, ca amintiri, însă în forma aceasta cumulativă o schimbare radicală nu este posibilă. Ariile corticale responsabile pentru a procesa senzaţiile, ca şi cele pentru mişcare, devin şi rămân fixe, neschimbătoare.

Mai mult, la aceste constatări ar trebui adăugat şi faptul că neuronii mor încă din primele zile ale naşterii, şi că alţii noi nu se mai nasc. Aceasta înseamnă că, pe lângă fixaţia structurilor neuronale, cu vârsta se instalează, în mod inevitabil, şi un deficit al funcţiei cognitive, care ameninţă pe toţi cei cu vârstă înaintată.

Într-adevăr, cercetările au arătat că neuronii nu se multiplică. În cazul lor nu există un proces similar cu cel de segmentare, de multiplicare celulară. Încât, tabloul subru al senectuţii era complet zugrăvit. Nu numai că suntem condamnaţi să trăim prizonieri ai trecutului nostru, ai faptelor şi obişnuinţelor noastre, însă trebuie să acceptăm chiar mai mult, că bătrâneţea înseamnă inevitabil slăbirea lucidităţii şi că, fără doar şi poate, ea aduce puţină demenţă sau senilitate. În tot cazul, ea înseamnă o viaţă mult mai puţin lucidă decât cea trăită la tinereţe.

Bătrâneţea - mai multă înţelepciune sau mai puţină luciditate?

Totuşi, situaţia aceasta nu se întâlneşte în nici un fel cu perspectiva spiritualităţii creştine. Mai general chiar, este un fapt acceptat de toate marile religii ale lumii, anume că viaţa spirituală conferă mai multă înţelepciune omului cu vârstă înaintată. Evident, în acest caz, sunt numeroase exemplele: sfinţi pustnici cu viaţă îmbunătăţită, care au dovedit bucurie şi înţelepciune, pace şi bunătate extraordinare, manifestând forţă interioară, luciditate şi sănătate spirituală uimitoare. Dimpotrivă, bătrânii pustnici surprind adesea şi trezesc la viaţă conştiinţele tinerilor pelerini, dornici de restaurare interioară, cu toate că ei par să fie mult apţi cognitiv! În fine, istoria Bisericii este presărată de exemple autentice; vieţi de sfinţi care au traversat, la vârste înaintate, schimbări profunde în viaţă.

O dovadă văzută pentru vindecarea sufletească

E evident că lucrarea lui Dumnezeu, harul care "pe cele neputincioase le vindecă" şi "pe cele cu lipsă le împlineşte" a fost determinant în cazul sfinţilor. Totuşi, transformările acestea radicale nu ar fi posibile fără un suport sensibil, şi nu s-ar putea petrece fără un ecou în viaţa trupului. De fapt, ele nici nu ar fi posibile, dacă e să judecăm în raport cu viziunea medicală din anii '80. Pentru că, fără un ecou fiziologic, fără o restructurare a creierului ce participă la viaţa sufletească, am mai putea vorbi de o schimbare radicală a vieţii, de o lepădare a obiceiurilor vechi? Dimpotrivă, amprenta fiziologică, dacă ea există, ar fi tocmai urma, dovada vizibilă a unei transformări mult mai profunde, petrecută într-un plan inaccesibil ştiinţei, adică în suflet!

O situaţie relatată în Noul Testament ne poate apropia înţelesul acestei chestiuni. În Capernaum, câţiva oameni de bine au adus la Hristos un bolnav. Pentru că era mulţime multă şi nu puteau ajunge la Învăţător, ei l-au introdus pe acela, cu tot cu patul în care zăcea, prin acoperişul desfăcut al casei. Văzând credinţa acestor oameni de bine, Hristos i-a spus bolnavului: "Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!" Cărturarii de faţă la acest episod, fără să spună nimic, se îndoiau totuşi de cuvintele Lui, neputând să creadă că iertarea păcatelor s-a produs cu adevărat. Hristos însă, cunoscând gândurile lor, îi ajută să creadă, oferindu-le o dovadă sensibilă, o urmă vizibilă a iertării păcatelor şi a izbăvirii sufleteşti: vindecarea fizică! Le-a zis lor Hristos: "Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu..." În acest caz deci, vindecarea fizică a fost o dovadă văzută a nevăzutei vindecări sufleteşti.

Schimbarea paradigmei în neuroştiinţe

Sediul activităţilor conştiente, creierul se resimte de pe urma fiecăreia dintre ele. Patimile întunecate sau luminile virtuţilor sufleteşti, faptele bune sau gândurile rele, toate se imprimă în sufletul ce le trăieşte, dar şi în trup, în dispoziţiile ulterioare. Aceasta au spus-o indirect şi Părinţii. Adesea e pomenit că un obicei rău se înrădăcinează, cu timpul, în trup, devenind patimă. Şi, cu urme atât de adânci în fiziologie, viaţa se va înnoi mai greu. Există oare urme în arhitectura neuronală a creierului care să sugereze că înnoirea vieţii ar fi posibilă chiar şi la oamenii în vârstă?

Începând cu anii '80 şi mai cu seamă în primul deceniu din secolul XXI, medicina a scos la iveală dovezi care au răsturnat această paradigmă a neurologiei. Trupul poate "înregistra" schimbări majore; obiceiurile vechi pot fi înlocuite cu altele. Sistemul nervos se poate restructura, poate şterge automatismele vechi şi este gata să le înlocuiască cu altele noi, la orice vârstă!

Atacul cerebral, paralizia şi neuroplasticitatea motorie

În 1987, doctorul Edward Taub a desfăurat un experiment cu pacienţi afectaţi de atacuri cerebrale. În general, după un atac cerebral care afectează o porţiune din creier, pacienţii pierd total sau parţial funcţia ce corespundea zonei corticale afectate. Unii dintre ei nu pot vorbi, alţii nu mai pot mişca un braţ, în funcţie de locul afectat de atacul cerebral.

Pacienţii acestui experiment au fost aleşi cu grijă, dintre cei care supravieţuiseră unui atac cerebral şi care mai aveau abilitatea de a-şi mişca foarte puţin braţul afectat. Ei au luat parte la un exerciţiu de terapie a mişcării induse prin constrângere. Timp de 14 zile, în cea mai mare parte a timpului, lor le-a fost imobilizat braţul sănătos. În acest timp, ei au fost ajutaţi

să-şi folosească braţul afectat de paralizie în activităţi, jocuri, mişcări obişnuite ale mâinii la mese sau în manipularea unor lucruri. În situaţia în care pacienţii nu puteau face mişcările, mâna lor ajutată de asistenţi executa sarcinile alese.

Potrivit paradigmei medicale acceptată la acea vreme, şansele de recuperare a capacităţii de mişcare erau nule. Neuronii afectaţi de atacul cerebral nu aveau cum să revină în funcţie, iar activitatea motorie propriuzisă nu putea fi preluată de alţi neuroni, pentru că ariile corticale erau considerate fixe, rigide. Lumea medicală a fost surprinsă! În 10 zile pacienţii au recuperat în mare parte funcţionalitatea braţului afectat de paralizie2!

În 2006, doctorul Taub a prezentat rezultatele unui alt experiment. La acesta au participat 41 de pacienţi cu atacuri cerebrale vechi de până la patru ani şi jumătate, între care 21 au beneficiat de terapie de mişcare prin constrângere indusă. După 2 săptămâni în care au efectuat diverse sarcini, beneficiarii au probat recuperarea capacităţii de mişcare a mâinii, iar situaţia s-a păstrat chiar şi la câţiva ani după finalizarea programului. După 2 ani, capacităţile motorii ale braţului afectat au devenit chiar mai bune3.

Este semnificativ că majoritatea pacienţilor din experiment, care au reuşit să determine o reorganizare a creierului, au fost adulţi, mulţi dintre aceştia chiar în vârstă.

Performanţe muzicale la orice vârstă

Alte rezultate semnificative s-au adăugat acestora. Se cunoştea, de exemplu, că în funcţie de instrumentele muzicale pe care le folosesc, interpreţii utilizează mult mâna stângă (vioară sau chitară). De aceea, aria corticală alocată degetelor mâinii drepte este mai restrânsă decât cea corespunzătoare mâinii stângi. Este uşor de intuit că, exersând în mod sistematic degetele de percuţie pe griful unei viori, zonele corticale solicitate la această activitate se extind tot mai mult. Aria spaţiului cortical răspunzătoare de mâna şi degetele utilizate în execuţie este tot mai solicitată să preia impulsuri, să reţină mişcări şi poziţii-cheie. O reţea din ce în ce mai mare de neuroni se interconectează, conturând o locaţie tot mai capabilă să stocheze informaţiile noi privind mecanismele motorii. În fine, apare şi un efect; cresc capacităţile de învăţare a unor noi nuanţe şi în execuţie.

Se ştia prea bine că din acest motiv copiii ce performează de timpuriu un instrument muzical deţin arii corticale (specifice mâinii folosite) cu mult mai mari decât cei care nu cântă la nici un instrument. Imagistica medicală de înaltă fidelitate (magnetoencefalografia) a putut evidenţia că, atunci când utilizează degetele folosite de regulă în execuţia la instrument, imaginile surprind o arie activă mult mai mare. Deosebirile între muzicieni şi nonmuzicieni sunt foarte mari când e vorba de mâna de execuţie, dar sunt nesemnificative când e vorba de cealaltă mână4.

Noutatea cercetărilor făcute de Taub a fost însă aceea că toate aceste modificări s-au instalat şi la persoane adulte, care au început să practice un instrument muzical după 40 de ani! Chiar dacă nu poate fi vorba de atingerea măiestriei celor instruiţi de mici, rezultatele au fost spectaculoase. S-a putut dovedi că, indiferent de vârsta debutantului, pe măsură ce el practică un instrument muzical, zona cerebrală care corespunde abilităţii de folosire a degetelor de percuţie va fi din ce în ce mai mare. Cu alte cuvinte, creierul se resimte de pe urma activităţilor noi pe care le alegem, dacă acestea sunt desfăşurate sistematic şi în mod constant. Aceste dovezi au deschis şirul unor descoperiri care privesc plasticitatea creierului, capacitatea aceasta remarcabilă de reorganizare cerebrală care permite creierului să se imprime cu datele unor experienţe noi, dacă acestea sunt suficient de des şi de intens repetate.

Trupul este pregătit să-i schimbăm obiceiurile rele

Dintr-o perspectivă creştină, medicina oferă, prin aceste descoperiri, sugestia consistentă şi, deopotrivă, discretă că arhitectura şi fiziologia creierului pot să participe la înnoirea minţii şi a vieţii! Desigur, experimentele nu trimit în mod explicit la efectele fiziologice ale unei convertiri spirituale şi nu pun în valoare prezenţa şi lucrarea efectivă a lui Dumnezeu. Nici nu ar putea aşa ceva, câtă vreme acestea din urmă sunt legate de planul energiilor necreate, un nivel diferit ontologic de cel al lumii sensibile. Cu toate acestea, rezultatele rămân semnificative tocmai pentru că vin din sfera de competenţă a medicinei (planul sensibil al vieţii) şi scot la iveală că trupul omenesc poate fi primenit, că poate să primească în locul vechilor obiceiuri noi date şi expresii comportamentale.

De asemenea, e semnificativ că neuroplasticitatea indică faptul că reorganizarea cerebrală nu este posibilă decât în condiţiile unui efort susţinut, prin repetiţii sistematice care ocupă mult timp din viaţa noastră. Într-o lectură teologică, se deschid aici alte sugestii importante despre eforturile pe care ar trebui să le întreprindem în planul vieţii spirituale, pentru ca urcuşul sufletesc să se imprime şi în trup. În fine, în faptul că urmele obişnuinţelor noastre "depozitate" în trup nu sunt determinaţii definitive, se poate înţelege şi faptul că nu trăim o viaţă iremediabilă, într-un univers fatalist, cu un trup condamnat definitiv la temniţa faptelor trecute pe care le-am săvârşit.

Şi dacă medicina a scos la iveală aceste indicii privind plasticitatea creierului, care se schimbă în cortexul motor sau al celui responsabil de activitatea tactilă, prin simple repetiţii încăpăţânate, oare cu cât mai mult am putea schimba din vechile obiceiuri rele, din automatismele de gândire şi din dispoziţiile păcătoase dacă luăm în ajutor prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu?

Note:

1 Cuvintele aparţin neuroanatomistului spaniol Santiago Cajal (1852-1934), apud Bruce Terter, J. Wesson Ashford, "Neuroplasticity in Alzheimerâs Disease", în rev. Journal of Neuroscience Research 70, 1 noiembrie (2002), p. 402.

2 E. Taub, N. E., Miller ş.a., "Techinque to improve Chronic Motor Deficit after Stroke", Archives of Physical Medicine and Rehabilitation 74 (1993), pp. 347-354.

3 E. Taub ş.a., "A Placebo Controled Trial of Constraint-induced Movement Therapy for Upper Extremity after Stroke", Stroke 37, aprilie 2006, pp. 1045-1049.

4 T Elbert, ş.a., "Increased Cortical Representation of the Fingers of the Left Hand in String Players", în rev. Science 270, (1995), pp. 305-307.

Diac. Sorin Mihalache (luminaceluinevazut@gmail.com)