Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27 În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să
Cuvinte despre dialogul dintre Raţiune şi Credinţă
Cultura modernă este caracterizată de conflictul dintre raţiune şi credinţă, prima fiind catalogată drept singura cunoaştere posibilă, obiectivă, a doua nefiind altceva decât o opţiune personală, subiectivă, irelevantă în ceea ce priveşte adevărul. Este tot mai frec-vent întâlnită ideea unui dialog între cele două surse de cunoaştere, raţiunea şi credinţa, sau, restrângând sfera, relaţia de conlucrare a ştiinţei cu religia.
Credinţa începe să susţină ideea comunicării cu ştiinţa, începe să accepte adevărurile descoperite prin cercetare, calcul şi experiment. În aceeaşi poziţie se plasează şi ştiinţa, care nu se mai axează pe demonstrarea inexistenţei unui Creator, alegând să pună această Instanţă Superioară pe „tărâmul“ posibilului, prin acceptarea posibilităţii de a nu fi un simplu rezultat al actului creativ al fiinţei umane. Mai concret, ştiinţa plasează la originea armoniei universului material o aşa-numită „Forţă“, aceasta din urmă având, în fizică, un caracter metafizic. După cum susţine doctorul Nicolae C. Paulescu, omul de ştiinţă nu se mulţumeşte să afirme: Credo in Deum (Cred în Dumnezeu). Este necesar pentru el să spună: Scio Deum esse (ştiu că Dumnezeu există).1
Demersul de faţă are rolul de a prezenta o perspectivă gnoseologică privind raportul raţiune-credinţă, uzând de teoretizarea asupra unor concepte fundamentale pentru domeniile vizate. Se are în vedere susţinerea ideii conform căreia cele două surse de cunoaştere nu se exclud reciproc, ci sunt capabile de dialog, de cooperare.
Experiment ştiinţific versus experienţă religioasă
Primele concepte care ar putea fi luate în discuţie sunt experiment ştiinţific, respectiv experienţă religioasă. Experimentul reprezintă un a priori pentru ştiinţă, este cel care-i dă sens şi autoritate, fiind un instrument de cercetare obiectiv, repetabil şi verificabil, care uzează de un aparat tehnic, în vederea obţinerii unor informaţii valide. Experimentele asigură o reproductibilitate a rezultatelor, putând fi verificate de orice persoană care respectă aşa-zisa procedură de experimentare (spre exemplu, în matematică, verificarea teoremelor este accesibilă tuturor celor care cunosc domeniul cercetat). Unele experimente nu sunt accesibile oricui, acestea fiind verificate doar de către persoanele specializate în domeniu, care au avut o pregătire anterioară îndelungată şi riguroasă (un exemplu în acest sens îl constituie experimentele din domeniul fizicii, chimiei ş.a.). De asemenea, numeroase experimente sunt irepetabile sau extrem de rar repetabile, uzând de aparaturi avansate şi de foarte mult timp (este vorba aici în special de experimentele din domeniul astronomic şi cel psihologic).
Experienţa religioasă, în schimb, este înţeleasă ca împărtăşire a fiinţei umane cu realitatea descoperită prin har de către Dumnezeu. Prin înnoirea minţii (gr. μετανοια), rezultat al rugăciunii, omul experiază prezenţa lui Dumnezeu. Prin „coborârea minţii în inimă şi a cerului în minte“ fiinţa umană se pregăteşte pentru întâlnirea interpersonală cu Divinitatea. În timpul experienţei religioase se unifică toate compartimentele conştiinţei umane, iar activitatea minţii conlucrează cu simţirea inimii. Omul se detaşează de patimi, îşi curăţă inima de păcat, rezistă ispitelor, şi astfel fiinţa lui devine încăpătoare pentru virtuţi, simţind totodată prezenţa harului lui Dumnezeu în interiorul său.
Chiar dacă sunt evidente deosebirile dintre cele două tipuri de experimentare, paralelismul dintre acestea apare ca fiind necesar, întrucât atât experimentul ştiinţific, cât şi experienţa religioasă apar ca produs al unui proces de filtrare, necesită o pregătire prealabilă intensă şi o bază solidă: calcule, teorii, logică, respectiv rugăciune, virtuţi, trăire. Fritjof Capra sesizează o asemănare a celor două feluri de experienţă, care constă în validarea comunitară de care au nevoie acestea, în vederea creşterii gradului lor de încredere. În acest sens, ştiinţa se raportează la spiritul critic al comunităţii ştiinţifice, în timp ce teologia se raportează la conştiinţa eclesială (Biserica).2
Teoria versus theoria
Următorul concept avut în vedere este cel de teorie (gr. θεωρια). Sfera ştiinţifică a preluat sensul de speculaţie al acestui termen, în timp ce teologia îl întrebuinţează pe cel de contemplare. Interpretată drept contemplare, theoria este definită ca treaptă profundă a cunoaşterii lui Dumnezeu, sau metodă fundamentală de lectură a textului revelat.
Conceptul de teorie este semnificativ pentru sfera ştiinţifică, reprezentând o completare, o desăvârşire a experimentului. Cu alte cuvinte, ca ansamblu de idei şi de noţiuni atent organizate şi structurate, teoria îndeplineşte o funcţie explicativă pentru fapte experimentale.
Din punct de vedere religios, theoria reprezintă o îndreptare a minţii, prin exerciţiul rugăciunii, către atotprezenţa lui Dumnezeu, ajungând să participe la aceasta doar prin puterea harului. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama afirmă: „Lucrarea aceasta mai presus de minte e superioară celei din cadrele minţii; nu cunosc pe Dumnezeu, nu în sensul că nu văd nimic, cum fac cei ce-L cugetă prin negaţie, ci prin vederea însăşi văd ceea ce-i mai presus de vedere“3.
Se observă clar faptul că acest concept - teoria - este perceput distinct în cadrul celor două domenii: ştiinţific şi teologic. În ştiinţă este fundamentală utilizarea imaginaţiei în formularea explicaţiilor, pe când în spaţiul teologic este necesară eliberarea de imaginar şi acceptarea puterii lucrătoare a harului. Prin urmare, în ştiinţă, teoreticul este identificat cu o reprezentare bazată pe concepte logice, pe când în teologie el reprezintă o participare a fiinţei umane la o realitate mai presus de minte.
Paradigma ştiinţifică versus paradigma religioasă
Semnificativ este şi termenul de paradigmă (gr. παραδειγμα). Thomas Kuhn este cel care propune acest concept, dându-i înţelesul de ansamblu de norme şi concepţii împărtăşite de membrii unei comunităţi.
Privind din spaţiul ştiinţei, Kuhn propune trei caracteristici ale paradigmelor. În primul rând, filosoful consideră că datele ştiinţifice depind de paradigmă. În al doilea rând, este de remarcat faptul că paradigmele rezistă în cazul unei posibile falsificări (în sensul că nu sunt respinse când apar contradicţiile, paradigmele lansând cercetări către ipoteze noi). A treia caracteristică ar fi aceea că nu există reguli de alegere a paradigmelor, alegerea efectuându-se ca urmare a revoluţiilor (revoluţia sugerând atât discontinuitate, cât şi continuitate).4
Ştiinţa este cea care uzează de acest sens kuhnian al termenului. Teologia, în schimb, adoptă sensul platonician, potrivit căruia paradigma face referire la model, exemplu, prototip. Este cunoscut faptul că paradigma este caracteristică în special ştiinţei, dar se poate vorbi despre paradigmă şi în spaţiul teologic, exemple în acest sens fiind trecerea de la politeism la monoteism, trecerea de la credinţa într-un Dumnezeu iudaic la credinţa într-un Dumnezeu creştin, Întreit în Persoane şi unic în Fiinţă, sau trecerea de la Decalog la Fericiri.
Revelaţia pentru creştin versus revelaţia pentru savant
Un alt concept relevant este cel de revelaţie. Specifică domeniului teologic, revelaţia este definită drept cunoaştere a lui Dumnezeu, prin Dumnezeu. Divinitatea depăşeşte ruptura ontologică, graniţa dintre creat şi necreat, limita dintre Creator şi creatură şi alege să se descopere fiinţei umane. Astfel, revelaţia se prezintă ca fiind calea fundamentală prin care Dumnezeu poate fi cunoscut, în măsura în care se lasă cunoscut („Nu va vedea omul faţa mea şi să fie viu“, Ieş. 33, 20). Totodată, această cunoaştere este limitată şi de condiţia finită a omului. Fiinţa umană nu poate experimenta cunoaşterea absolută a lui Dumnezeu, întrucât finitul nu poate cuprinde infinitul (cu alte cuvinte, limitatul nu cuprinde nelimitatul, sau creatul necreatul).
Este interesant de precizat faptul că în cadrul revelaţiei activ este obiectul care trebuie cunoscut, Dumnezeu, şi nu subiectul cunoscător, omul. Acesta din urmă se înfăţişează ca pasiv, întrucât Dumnezeu Se descoperă din proprie iniţiativă. Practic, nu omul este cel care alege revelaţia, ci revelaţia pare să îl aleagă pe el. În această situaţie este vorba despre o cunoaştere pe verticală, care coboară.5
S-a constatat faptul că se poate vorbi de revelaţie şi în domeniul ştiinţific. Numeroşi oameni de ştiinţă subliniază faptul că cele mai importante descoperiri au loc în urma unor aşa-zise iluminări sau sclipiri de geniu. Acestea seamănă cu revelaţiile religioase, doar că nu sunt privite dintr-un unghi mistic. Practic, în timpul iluminărilor, omul de ştiinţă se află în ex-stasis, adică iese din sine şi experimentează gândirea fără cuvinte. Este adevărat că cele două tipuri de revelaţie se aseamănă, dar nu trebuie exclus faptul că obiectul revelat diferă.
Credinţa creştină versus credinţa ştiinţifică
Distincţii importante pot fi formulate şi în legătură cu un alt concept, anume credinţa. Acest concept este asociat, de regulă, sferei religioase, domeniul ştiinţific neacceptând nici o cunoaştere care nu este mediată prin raţionalitate şi logică, cu toate că, „de calea acceptării prin credinţă, numai sub imperiul autorităţii, uzează şi abuzează şi ştiinţa“6.
Termenul credinţă reprezintă în spaţiul religiei una dintre cele trei virtuţi teologice, alături de dragoste şi nădejde, constituind un act de acceptare, participare şi deschidere către harul divin. Teologia accentuează ideea conform căreia prin credinţă omul se întâlneşte cu Dumnezeu, aceasta constituind liantul dintre Fiinţă şi fiinţare. Cu toate acestea, avantajul în cauză nu este valorificat îndeajuns de om, acesta din urmă neconştientizând, cu adevărat, puterea şi importanţa credinţei.
Credinţa presupune o trăire, o deschidere a întregii persoane către harul divin, către Realitatea Absolută. Credinţa nu presupune o suspendare a facultăţii cognitive, întrucât obiectul credinţei devine şi obiect al cunoaşterii, fiind vorba despre o cunoaştere care include şi totodată transcende raţiunea umană.
Este interesant de discutat conceptul de credinţă şi în domeniul ştiinţific, întrucât există dimensiuni ale cunoaşterii ştiinţifice care se apropie de ceea ce este numit credinţă. O primă formă de credinţă a omului de ştiinţă poate fi considerată credinţa în inteligibilitatea lumii supuse cercetării. Un alt aspect al credinţei manifestate în spaţiul ştiinţific este reprezentat de încrederea cercetătorilor în veridicitatea rezultatelor obţinute de predecesorii sau colegii lor, o verificare a muncii celorlalţi fiind exclusă. Tot ca un fel de credinţă pot fi considerate prejudecăţile care apar deseori în cercetarea ştiinţifică, acele aşteptări a priori a unui rezultat corect. Până la momentul adevărului, aceste aşteptări sunt concepute ca forme de credinţă.
Dialogul între ştiinţă şi religie se realizează când ştiinţa îşi întâlneşte şi conştientizează propriile limite în procesul cercetării, văzându-se nevoită a accepta credinţa ca pe o formă de cunoaştere complementară ei. Einstein constată: „Nu-mi pot închipui un om de ştiinţă adevărat, lipsit de acea ştiinţă profundă“.
Observaţiile aduse fac comprehensibilă distincţia dintre credinţa privită dintr-o perspectivă religioasă, care apare ca una participativă a fiinţei umane la viaţa întru Dumnezeu, şi credinţa ştiinţifică, văzută ca încredere în competenţe, prejudecăţi sau intuiţii manifestate în spaţiul cercetării. Este fundamentală deosebirea între credinţa specifică ştiinţei şi credinţa proprie religiei, dar se pare că distincţia aceasta nu tinde să despartă cele două forme de cunoaştere, ci mai degrabă să le apropie.
Dumnezeu în teologie şi în ştiinţă
Cel mai cuprinzător cuvânt, dintre cele ce pot fi luate în discuţie, cu referire la teologie şi ştiinţă, este desigur Dumnezeu. Pentru teologie, Dumnezeu este Cel ce este, Realitatea Absolută, în timp ce pentru ştiinţă Dumnezeu reprezintă o noţiune fundamentală, fără de care aceasta (ştiinţa) ar cădea în absurd. Tot mai mulţi oameni de ştiinţă sunt, în paralel, rugători autentici, fără ca aceasta să afecteze rigoarea ştiinţei. Ei acceptă ideea conform căreia sacrul este raţional, dar nu este raţionalizabil, fapt pentru care renunţă în a demonstra existenţa Lui uzând de instrumentele ştiinţifice şi aleg să creadă. Printre marii savanţi care au proclamat existenţa lui Dumnezeu, fiind catalogaţi drept teişti declaraţi, se numără Copernic, Kepler, Galileu, Descartes, Bacon, Leibniz, Newton, Pascal, Laplace, Euler, Berzelius, Volta, Ampere, Maxwell ş.a.
Demne de a fi trecute în revistă sunt pasaje culese din operele unora dintre aceşti mari oameni de ştiinţă, care admit existenţa lui Dumnezeu cu o siguranţă impresionantă. Un exemplu în acest sens poate fi considerat Ch. Darwin, care în La vie et la correspondance de Charles Darwin par De Varigny, I, Ed. Reinwald, Paris, 1888, p. 363, afirmă: „O altă cauză a credinţei în existenţa lui Dumnezeu, care ţine de raţiune, iar nu de sentimente […] provine din extrema dificultate […] de a concepe acest imens şi prodigios Univers, cuprinzând omul şi facultatea sa de a privi în viitor, ca pe rezultatul unui destin şi al unei necesităţi oarbe. Cugetând astfel, mă simt nevoit să admit o Cauză primară cu un spirit inteligent, analog într-o oarecare măsură cu cel al omului, şi merit denumirea de deist.“.7
Demersul de faţă a constituit spaţiul adecvat pentru a teoretiza asupra unor concepte-cheie (precum experienţă, experiment, teorie, paradigmă, revelaţie, credinţă, Dumnezeu), semnificative atât pentru domeniul ştiinţific, cât şi pentru cel teologic. Concluzia desprinsă constă în acceptarea dialogului dintre ştiinţă şi credinţă, cele două forme de cunoaştere intersectându-se şi prin aceste concepte comune. Unii gânditori sunt de părere că, pentru a descoperi şi înţelege adevărul, ştiinţa trebuie să accepte un dialog cu religia: „În cele din urmă, raţiunea este cea care trebuie să se încline în faţa credinţei“8. Cer-ce-tând lumea empirică, ştiinţa utilizează un limbaj care se deschide nu doar semnificaţiilor filosofice, ci şi celor teologice. Filosofia apare, astfel, ca „funcţie unificatoare şi mediatoare“ între ştiinţă şi teologie.
Note: 1 ‑*** Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa Mărturisitoare, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009, p. 23.
2 ‑Adrian Lemeni, Răzvan Ionescu, Teologie ortodoxă şi ştiinţă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 202.
3 ‑Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica ortodoxă. Mistica, vol. II, Editura Deisis, Alba Iulia, 1993, p. 198.
4 ‑Adrian Lemeni, Răzvan Ionescu, op. cit., pp. 236-237.
5 ‑Nae Ionescu, Curs de Filosofie a religiei 1924-1925, ediţie îngrijită de Marin Diaconu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998, p. 138.
6 ‑Gheorghe Ioan Savin, Apologetica, vol. I, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 119.
7 ‑*** Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa Mărturisitoare, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009, pp. 135-144.
8 ‑Gottfried Wilhelm Leibniz, Eseuri de teodicee. Asupra bunătăţii lui Dumnezeu, a libertăţii omului şi a originii răului, trad. de Diana Morăraşu şi Ingrid Ilinca, îngrijirea ediţiei şi studiu introductiv de Nicolae Râmbu, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 12.