Filosofia şi artele plastice în orizontul deconstrucţiei

Aparent în favoarea ideii de înflorire a limbajului adusă de Întrupare îl auzim pledând pe un autor postmodern precum Don Cupitt pentru un mod de a face teologie ce implică renunţarea totală la metafizică în favoarea unui ultranaturalism sau imanentism care, nemaiavând nimic de-a face cu creştinismul, refuză să facă apel la orice realitate de dincolo de aparenţe.

Don Cupitt "amplifică" principiul Întrupării, în fond denaturându-i semnificaţia şi realitatea, până acolo, că elimină total transcendentul. În locul acestuia, tot sensul existenţei se reduce la un joc al senzaţiilor şi al tensiunilor semantice, generate prin folosirea limbajului cu existenţă imanentă. Sensurile sunt făcute pentru a ne juca şi a ne delecta cu ele. N-au implicaţie reală, decât o funcţie de stimul menit să producă plăcere. Astăzi a devenit un clişeu referirea la "pluralismul relaxat al postmodernului, acea gamă eterogenă de stiluri de viaţă şi de jocuri lingvistice, postmodernul care a renunţat la nevoia nostalgică de a se totaliza şi a se legitima... Ştiinţa şi filosofia trebuie să se lepede de grandioasele lor aserţiuni metafizice şi să se privească într-o lumină mai modestă, doar ca un alt set de naraţiuni" (T. Eagleton, "Awakening from modernity").

Psihologia, însă, trage un serios semnal de alarmă asupra faptului că orice ficţiune, pentru a-şi atinge afectul psihic plenar, acela prin care totul să se transfigureze în jur, trebuie să fie trăită în orizontul posibilităţii de a ne încrede în ea. Astfel, ficţiunea, în accepţia ei calitativă, se identifică prioritar cu funcţia imaginarului artistic, neavând nimic de-a face cu îndoiala metafizică şi cu scepticismul filosofic iremediabil. Din acest punct de vedere, împingând mai departe consecinţele unei disocieri făcute de Daniel Bulzan, remarcăm existenţa unei deosebiri radicale între deconstrucţionismul filosofic şi procedeul "deconstrucţiei" în artă (o încercare de a forţa limbajul să comunice ceva inefabil, cum a spus R. Mortley). Contradicţia, ca şi procedeu artistic, nu comunică împotriva metafizicii, ci mai degrabă, s-ar putea spune, tensionează în chip pozitiv aspiraţiile. E un mod de limbaj indefinit şi fecund. Din contră, deconstrucţionismul filosofic e o cale antinaturală pe care o urmează mintea atunci când încearcă să extirpeze din sine tendinţa de aderenţă la un crez. În acest punct, căderea în deconstrucţie seamănă cu un fel de cădere din paradis, din însuşi orizontul apofatismului ontologic, singurul în măsură să contravină entropiei şi de-realizării semantice continue.

Apofatismul şi poezia, căi ale negării prin depăşire

În filosofie, orice deconstruire, fie că recunoaştem, fie că nu, este tot un moment de construcţie, un mod de a face filosofie, de vreme ce ajunge să impună finalmente un înţeles, o anumită viziune despre lume (fie că o numim metafizică, fie antimetafizică, incertă, plurală ş.a.m.d.). Filosofiile deconstrucţioniste rămân încă "filosofii" clădite pe baze ştiinţifice sau logice, chiar dacă au în vedere, mai recent, clătinarea fundamentelor epistemologice. Emblema gândirii filosofice postmoderne este pluralismul, însemnând: unor direcţii de interpretare diferite li se oferă aceeaşi legitimitate în sfera cunoaşterii. Această situare în pluralism ascunde însă o contradicţie insurmontabilă, de vreme ce parţialitatea punctului de vedere la acest nivel teoretic oricum nu poate fi evitată. Cum e (practic de neconceput) să te situezi în interiorul unei convingeri şi totuşi să pretinzi că o admiţi (din exterior) pe cealaltă? A devenit aproape o dogmă situarea postmodernismului pe o poziţie antimetafizică cu toată conotaţia resentimentară subînţeleasă. Este clar că dacă se poate vorbi de ea, chestiunea legitimării plurale în postmodernismul filosofic se reduce, în accepţie "slabă", la o problemă de pragmatică a convieţuirii sociale în spiritul toleranţei. Problema aparţine deja altui domeniu.

Fiindu-ne clar că postmodernismul filosofic, sub orice aspect al său, este o formă de parti-pris, pentru că reprezintă o formă articulată de gândire, şi totodată înţelegând că în filosofie coexistenţa contrariilor poate fi admisă numai pe bazele unei anumite concepţii, întotdeauna bine precizate şi foarte specifice prin motivarea ei, aşa stând lucrurile, ajungem la concluzia că nu se poate vorbi - fie şi din raţiuni pur psihologice - de infinita deschidere a filosofiei, fie ea şi postmodernă, în timp ce, dimpotrivă, infinita deschidere îi este în mod natural cu totul specifică artei, în acest spaţiu al mişcării neconvenţionale a semnului, unde contradicţia producătoare de inefabil e la ea acasă. În filosofie, indeterminarea sensului, pluralismul radical, agnosticismul provoacă o distorsiune a gândirii, iar pretinsa "convieţuire" filosofică cu celălalt (negatul) este, în esenţă, o situare forţată, nenaturală şi chiar ipocrită, lipsită de latura de consimţământ a raţiunii dominante. Gândirea în sine e o dialectică a adeziunii şi respingerii, acţionată de existenţa clarificării şi a alegerii, evident prin excludere. Opţiunea nu poate fi evitată şi nici nu i se poate cere gândirii să facă lucruri străine de ea însăşi. Cum spuneam, numai în artă (cu referire la autentica valoare artistică, indisociabilă de spiritualitate), contradicţia cu rol afectiv stimulativ pare a fi la ea acasă, pecetluită de întreg consimţământul fiinţei, acea fiinţă atinsă de mesajul Întrupării.

Tehnica şi paradisurile artificiale

În concluzie, analiza raportului dintre deconstrucţionismul filosofic şi deconstrucţia în artă, despre ce înseamnă pluralism în filosofie şi, pe de altă parte, pluralism al sensurilor în artă e de cea mai mare importanţă pentru a înţelege mai bine ce au şi ce nu au în comun arta, filosofia şi tradiţia apofatică a gândirii. Paralelismul dintre apofatismul mistic şi deconstrucţionismul filosofic pe care l-a sugerat Daniel Bulzan în studiul "Tradiţia apofatică şi postmodernismul, confluenţe şi divergenţe în problema limbajului" (cuprins în volumul colectiv Erezie şi logos, Anastasia, 1996) ni se pare inoportun. Apropierea care se impune este între mistică şi poezie, care procedează printr-un tip de deconstrucţie cu totul specific, echivalent cu o supraafirmare, astfel încât limba este forţată să cânte o melodie nouă.

Postmodernismul, prin caracterul său ludic şi stând nu de puţine ori sub atracţia irezistibilă a ideii că realitatea vrea să imite arta, ca univers nonutilitar, sustras apăsării determinismului natural, promite să se deschidă prin aceasta mai degrabă lumii practice, a tatonărilor preteoretice şi a trăirilor virtuale nonordinare. Din acest punct se anunţă o reconectare a lumii noastre la izvoarele intuiţiei religioase, culminând în revelaţia creştină, centrată în Întrupare. Avansul aparent "supranatural" pe care l-a cunoscut tehnica în zilele noastre creează imaginea scăldată în reverii a unei materii transfigurate, în care substanţa nediferenţiată şi impersonală, imobilizată în entropie, tinde să se potenţializeze, şi în schimb forma şi mişcarea antropotropică individualizatoare se actualizează progresiv. Totuşi, filosofii pasionaţi de ideea autenticităţii fiinţei au criticat utopiile tehnoştiinţei, cu concretizările lor pronunţat antiascetice şi, în fond, antispirituale, care au ca final starea de înstrăinare a omului, robit paradisurilor artificiale, în situaţia în care omul nu înţelege diferenţa între simbol şi ceea ce el anunţă. (Visul secret al oricărei tehnici, spunea Mihai Ralea, este să se sustragă scopului imediat şi utilitar, devenind artă, adică o lume ideală. Din păcate, omul, în loc să-şi exercite cu un simţ ascetic şi liturgic rolul de stăpânitor înţelept al creaţiei, e stăpânit el de magiile tehnicii.)